Istorii la o cafea cu ciocolata – cazuri terapeutice istorisite inedit

Istorii la o cafea cu ciocolata – cazuri terapeutice istorisite inedit – Cristiana Alexandra Levitchi – fragment –  http://www.edituraascendent.ro

– Eu am fost în tabara celor care au avut exemplu în familie un părinţe neambitios şi am devenit opusul lui, la extrema. Tata nu era ambitios profesional şi social şi mama era. Tata a ales să traiasca linga părinţii lui şi să fie cumva dependent de ei, mama în schimb era opusul, ambitioasa, organizata, independenta. Tata în schimb era ipohondru, dependent, spectator al vietii şi mai mereu cu o stare depresiva agatata de el. Mama preluase hotarirea de la mama ei. Bunica mea materna şi când era bolnava nu se plingea, pe când bunica din partea tatei era foarte comoda şi ipohondra. Tata preluase comportamentul ei. Eu am valorizat-o pe mama destul de mult în copilarie şi tinerete şi că atare doream să nu fiu că tata. Pentru asta am muncit până la 25 de ani ajunsesem director. şi când te gindesti că asta o facusem inconstient că să nu devin că tata ! Insa după investire incepusem să am alte probleme, cu delegarea autoritatii şi cu stima de sine. Cred că probleme cu stima de sine am avut dintotdeauna, mai ales că preluasem pe de alta parte gindirea pesimista a tatei. Eu ajunsesem director doar că să-mi demonstrez că nu sunt un ratat, aşa cum il percepeam pe tata atunci. Gindeam că nu fac nimic valoros şi nimic bun. Desigur exageram în aceasta gindire negativa, dar pe atunci nu îmi dadeam seama. Nu dormea nopţile, visam situaţiile firmei, aproape în fiecare noapte, aveam coşmaruri, învinuindu-ma, blamându-ma, la fel că tata. Cum prindeam ocazia mă autosabotam. Reuseam să fac rost de un contract şi apoi faceam ce faceam şi il pierdeam. Simteam că nu il merit. Doar când am ajuns la epuizare fizica şi nervoasa am înţeles că e cazul s-o las mai moale pentru că nu a început şi nu s-a sfirsit firma cu mine şi că asta nu inseamna că sunt un „ratat”. Fusesem mult timp dominat de tendinta de a face lucrurile „asa de Perfect” incit nici nu le incepeam de teama că nu o să-mi iasa. Mi-am dat seama că scopul de a demontra că nu sunt că tata, mă face exact că el, nemultumit de viata, nefericit şi că orice as fi facut să depasesc acest gind, era inutil atita timp cit nu-mi schimbam de fapt gindul şi atitudinea.

– Foarte interesant ce spui tu… spuse Crina. Deci tu crezi că ai ajuns director doar din dorinta ta d ea demonstra că nu esit că tata ?

– Da. şi mi-am dat seama că e o prostie să fac asta pentru că ce trebuia să schimb nu era statutul meu ci gindirea mea eronata, scopul meu. după ce am realizat că nu sunt minat decât de un singur gind de a-l desfiinta pe tata din mine, am acceptat partea de „pasivitate” a tatei, nu mi s-a mai parut nici la mine „de dispretuit” ci poate „de pretuit”. Eu nu am ajuns la aceasta stare de calm şi acceptare decât după ce m-am confruntat cu o stare de deprimare şi de nemultumire perpetua. Am învăţat atunci că e important când spun stop şi când incep să cred altceva despre mine. E adevarat m-a ajutat şi sotia mea care m-am incurajat în gindirea pozitiva despre mine.

– Ai perfecta dreptate, Radu – adauga Vlad. mă recunosc în tine partial, în sensul că am luptat o lunga perioada să demonstrez tatalui „absent” din viaţa mea că eu „am ajuns cineva”. Crescut de mama şi unchi matern, am ajuns să cred că e necesar că eu să-i „salt” pe ei din punct de vedere social. Am avut o perioada în viaţa când mi-era teama de evaluarea celor din jur mai ales a sefilor. Ajunsesem la fel că tine Radu, în post de conducere, aveam în subordine 45 de angajati carora trebuia să le coordonez munca. Eram nevoit prin natura muncii să tin discursuri şi mi-era foarte teama de ele. Cam intotdeauna am fost rapid şi m-am grabit. în clasa 4 a m-am grabit să termin o teza, am terminat-o şi invatatoarea drept recompensa ne-am mai dat celor care am terminat cite o problema de rezolvat. Eu de data asta am gresit din neatentie. Simteam aşa de mult nevoia de a fi recunoscut şi mă grabeam prea mult pentru asta.

– Pai cine nu are aceasta nevoie ? Fiecare o are. – spuse Brinduşa impaciuitor.

– Da, nu era nici o problema atita timp cit nu incepuse să mă obsedeze ideea. Vroiam să demonstrez că pot fi primul asta dintr-o ambitie prosteasca, mi se pare acum a mamei şi bunicii care îmi spuneau când eram mic „Sa-i arati tu lui Georgescu că poti! „, Georgescu fiind tatal meu. Mama mea s-a despartit de el când eu aveam 2 ani. Fratele ei, unchiul meu mi-a tinut loc de tata… Un tata cam dur. Dataorita acestui trecut simteam mereu nevoia de a mă depasi, de a fi valorizat, apreciat, vroiam mereu feedbackul pe care nu mi-l daduse nimeni în copilarie… mai ales de la sefii mei. Simteam nevoia să îmi ajut prietenii peste puterile mele, pentur că astfel mă simteam valoros şi multumirile lor mă faceau să mă simt pe pozitie şi puternic. mă simteam tot timpul evaluat mai ales când luam cuvintul şi nu simteam că sunt „bun”. Mi-era teama de situatii noi. Evident că e normal să ne fie putin teama de situatii noi, dar eu nu intram în ele de teama că nu o să fie totul perfect. Acest neprevazut il vedeam că pe un nor negru cu o manusa în el.

– Ce interesant! spuse Adriana.

– Da şi mi-am transformat „norul” într-un „brad”. şi m-am simtit mai deschis fata de experiente şi mai putin incordat. Acum îmi dau seama… că vroiam să fiu „bun ” dar pentru ce şi în raport cu ce… ? Am început incet incet să invat să refuz solicitarile pe care nu le doream, să nu mă mai simt responsabil pentru orice ruda careia nu-i mergea „bine” – spuse Vlad sorbind din capucino.

– Nu poti să te simti responsabil pentru toata lumea. Chiar dacă ai beneficii un timp te oboseste pe termen lung. – spuse Claudiu, cu o voce ferma.


Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: