Aparitie carte „Vorbe fara glas.Cum facem fata pierderilor, separarilor si violentelor din viata noastra” de Cristiana Alexandra Levitchi si Clara Toma

„Vorbe fara glas.Cum facem fata pierderilor, separarilor si violentelor din viata noastra” de Cristiana Alexandra Levitchi si Clara Toma.

http://www.edituraascendent.ro, http://www.sensart.ro/vorbe-fara-glas.html

Viaţa se naşte din moarte şi ambele sunt două feţe ale aceleiaşi monede.
Aproape nu există persoană care să nu fi trecut printr-o traumă, o pierdere, o separare, fie decesul unei fiinţe dragi, fie pierderea unui ideal, pierderea face parte din viaţă şi nu putem s-o ignorăm. Deseori, lipsa conştientizării acestor pierderi duce la probleme psihoemoţionale şi psihosomatice care nu sunt recunoscute ca având cauza în incapacitatea de a trăi acele pierderi. Cartea de faţă nu îşi doreşte să fie plăcută, însă îşi doreşte spă fie edificatoare şi clarificatoare în acest labirint de traume, dureri, pierderi, separări. O să descoperiţi ce este trauma, ce este o separare, ce este doliul şi cum trecem prin el. Pornind chiar de la naştere, noi trecem printr-o traumă. După naştere, începe un lung şir de etape, schimbări în viaţă care toate presupun o separare, o pierdere şi un câştig. Cum să conştientizăm dacă am trecut cu bine printr-o etapă pentru a putea să trăim cu adevărat o să descoperiţi pe parcursul cărţii. A nu parcurge toate etapele unui doliu înseamnă a nu te putea desprinde şi a nu te implica în viaţă autentic.

 

Fragm:

Un bărbat care a avut un tată cu patru casnicii s-ar putea să îi calce pe urme să aibă patru relaţii oficiale (adică repetă acelaşi tipar) sau dimpotrivă, prin opoziţie-polaritate să nu aibă nici o căsătorie şi să devină preot, călugăr.

Am aflat, când mi-am făcut genograma că ambii mei bunici au avut talente artistice. Nu este întâmplător că eu am talente artistice (voce şi simt muzical, talent la desen). De asemeni nu e deloc întâmplător că bunica maternă a avut meseria de moaşă, mama a avut meseria de asistentă medicală şi că eu am devenit psiholog. De altfel psihoterapeutul nu e altceva decât un fel de “moaşă psihologică”. De asemeni nu e întâmplător ca tatăl meu a avut meseria de inginer, că soţul e inginer şi că eu pe numele de fată mă numesc la fel ca soţul meu, cu alte cuvinte nu am schimbat numele de familie după căsătorie.

Nu de multe ori mi-a fost dat să observ că urmaşii au tendinţa de a repeta experienţele de viaţă ale strămoşilor (şi cele bune şi cele negative). Când repetăm experienţele neplăcute, o facem în speranţa inconştientă (însă greşită) de a depăşi şi rezolva situaţia negativă a strămoşului respectiv. Însă, din păcate, în loc ca situaţia să se soluţioneze ea se transmite mai departe. Urmaşii preiau şi fac exact ce au făcut strămoşii şi din fidelitate de familie spunând inconştient “sunt ca tine, mamă, bunic, tată, bunică”. Copiii şi nepoţii îşi iau rolul de salvatori şi vindecători ai familiei. Sunt mulţi nepoţi (mai ales în România) care se luptă pentru o cauză care nu este a lor de a recupera domeniile pierdute ale bunicilor. Ei însă nu sunt conştienţi că pierderea nu este a lor ci a bunicilor lor. În comunism multe familii au fost deposedate de averi şi au suferit pierderi. Nepoţii unor astfel de familii actualmente, au devenit foarte acerbi în motivaţia lor de a recupera pământurile bunicilor.

………………………………………

Travaliul de doliueste procesul psihic desfăşurat după o pierdere (relaţie, persoană, obiect propriu zis, idee), prin care noi ne confruntăm emoţional cu pierderea, suferinţa şi reuşim, treptat, în timp, să ne desprindem de acesta.

Practic viaţa este schimbare, fiind plină de dolii şi pierderi, de renunţări. Cum orice schimbare în viaţa noastră presupune o ruptură, o separare, înseamnă că orice persoană are nevoie să treacă prin travaliu de doliu.

Am văzut că ataşamentul stă la baza oricărei relaţii. Dacă nu am avut o relaţie sigură de ataşament în copilărie, ca adulţi nu prea reuşim să avem relaţii sigure de ataşament cu partenerii de cuplu şi alţii.

Dacă relaţia de ataşament a fost nesigură, atunci fazele de despărţire sunt trăite neadecvat şi travaliul de doliu nu este rezolvat. Dacă nu ştii să te ataşezi, nu ştii nici să te separi. Sunt persoane care nu se ataşează deloc, de frica de separare, sunt persoane care se ataşează prea mult, sunt foarte adezive şi trăiesc separarea foarte dificil.

În orice relaţie-legătură există patru faze: ataşarea, crearea legăturii, separarea şi jelirea. Dacă primele două sunt plăcute, ultimele două nu sunt deloc plăcute, însă sunt foarte necesare pentru următoarea legătură. Dacă procesul de jelire nu este realizat, persoana nu va putea să investească într-o altă legătură şi nu se va lega autentic, ci doar ca substitut pentru legătura pierdută. Aşa se face că multe persoane după ce ies dintr-o relaţie prin despărţire de partener, divorţ plonjează imediat, la scurt timp într-o altă relaţie. Ele nu îşi trăiesc doliul după relaţia anterioară.

Omul occidental este obişnuit în genere a vorbi despre pierdere, numai în condiţiile în care are un deces în familie, când se desparte de vreun partener-parteneră, când iese la pensie, neluând în seamă alte pierderi: pierderea unui inel, pierderea unui zâmbet, pierderea timpului, pierderea statutului social, pierderea încrederii în sine, pierderea sănătăţii, pierderea stimei de sine sau imaginii despre propriul corp, pierderea unui gând frumos, pierderea tinereţii.

Orice schimbare (fie ea firească sau nu: grădiniţă, şcoală, facultate, părăsirea cuibului, căsătorie, mutarea în altă casă, primul copil, îmbătrânirea, pensionarea, şomaj, deces) implică o separare şi o pierdere.

Jelirea înseamnă să trăim nişte etape mentale şi emoţionale cauzate de părăsirea a ceva, de separarea de respectivul obiect fizic sau psihologic (de ataşament: persoană, relaţie, sau idee)[i]. Jelirea este partea cea mai dureroasă, cea mai critică în întreg procesul creării legăturilor.


[i] Kohlrieser, George – Soluţionarea conflictelor şi creşterea performanţei, Metode bazate pe negocierea de ostatici editura Polirom, Iaşi, 2007

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: