Despre limite si permisiuni

Limite si permisiuni

De cind ne nastem parintii, profesorii, societatea ne dau un model de limite (granite) obligatii  – reguli insa si de permisiuni (drepturi). Pentru a creste echilibrat avem nevoie si de unele si de altele. Pot fi familii care dau reguli clare si flexibile, negociabile, familii care au limite si reguli foarte rigide si dure si familii in care regulile sint foarte laxe (adica nu prea exista reguli). In organizatii se vorbeste despre stilul autocratic de conducere (unde regulile sint date de director si nu se comenteaza, nu se negociaza, director care nu deleaga sarcinile si prefera sa controleze tot procesul decit sa dea sarcini si sa coordoneze), stilul “laissez-faire” (unde managerul lasa la latitudinea celorlati ce si cum sa faca, nu da reguli, nu decide niciodata si isi lasa subordonatii sa decida in domenii in care nu au competenta), stilul democratic (care deleaga, da decizii insa si negociaza, este empatic). Stilul autocrat si stilul lax sint extremele si se observa si in conducerea unei tari.
Intr-o familie in care limitele sint rigide, dure copiii vor creste cu urmatoarele idei : “nu am dreptul sa fac mai nimic fara sa intreb, nu stiu ce simt si de aceea intreb pe altul pentru ca stie mai bine ca mine, sint dependent/a de restul oamenilor, nu pot gindi eu ci mai bine intreb pe unul pe care il cred mai bun decit mine” sau “nu am dreptul sa cer, nimeni nu ma ajuta, cind cer ajutorul oricum nu il primesc si deci nu mai cer, ca urmare o sa imi fac totul singur/a”. Intr-o familie in care limitele sint foarte relaxate copilul devenit adult isi va spune “totul este permis si ca atare pot face tot ce vreau eu, nu conteaza ceilalti” sau “lumea e periculoasa, nu pot avea incredere” Am observat in aceeasi familie atitudinea de a pune limite rigide in unele aspecte si de lipsa de limite in alte aspecte. Pe de o parte parintele roman (si nu numai) are tendita de a avea o atitudine critica (cere foarte mult de la copilul lui si si-l doreste perfect) si pe de alta  este foarte dependent de acest copil intr-un fel de simbioza patologica. Astfel de adulti – parinti conditioneaza darurile si vacantele de notele mari, insa dorm cu copilul in pat, nu isi permit sa aiba intimidate in parteneriat pina la virste inaintate ale copilului si nu respecta intimitatea copilului (foarte simplu : o regula buna ar fi in familie sa I se spuna copilului : „la ora 8 sau 9 mergi in camera ta si te priveste cind adormi, noi eu si sotia/sotul meu avem alt program.” ( si fireste bate la usa si astepta sa fii invitat/a – este o regula valabila si pentru copii si pentru adulti )
Unele limitele rigide acele „NU” spuse de parinti, figuri parentale (injonctiuni in termeni de analiza tranzactionala) , produc pe de o parte atitudini rebele, pe de alta atitudini obediente (tensionate : gen : “capul plecat sabia nu-l taie” ) si neputinta de a iti spune dorintele, nevoile, cererile in mod adecvat si ecologic. In familiile disfunctionale permisiunile nu prea exista.
In cazul familiilor care dau reguli clare, necontrare, care se pot negocia si sint flexibile – fiecare membru poate creste interior si se ajusteaza pe sine in relatia cu ceilalti. Familia este fluida si membrii ei se stimuleaza reciproc. In aceste familii conflictele sint discutate deschis, nu se arunca sub pres, nu exista violenta, insa nici tacere apasatoare (care tot violenta este). In aceste familii se dau permisiuni mult mai multe ca in alte tipuri de familii.
Aveti mai jos unele permisiuni pe care le-am scris mai demult

https://cristianaalexandralevitchi.wordpress.com/2009/12/28/urare-cu-permisiuni/

Crisa Levitchi

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: