Ce poti afla sub un simptom oricare ar fi el ? Relatia simptomului cu traumele transgenerationale si pierderile de orice fel

Ce poti afla sub un simptom oricare ar fi el ?

Relatia simptomului cu traumele transgenerationale si pierderile de orice fel

 

Viaţa se naşte din moarte şi ambele sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Aproape nu există persoană care să nu fi trecut printr-o traumă, o pierdere, o separare, fie decesul unei fiinţe dragi, fie pierderea unui ideal, pierderea face parte din viaţă şi nu putem s-o ignorăm. Pornind chiar de la naştere noi trecem printr-o traumă. As spune ca uneori si viata intrauterina pentru unele persoane constituie o trauma. După naştere, începe un şir lung de etape, schimbări în viaţă care toate presupun o separare, o pierdere şi un câştig.

Deseori, lipsa conştientizării acestor pierderi duc la probleme psihoemoţionale şi psihosomatice care nu sunt recunoscute ca având cauza în incapacitatea de a trăi acele pierderi. A nu parcurge toate etapele unui doliu înseamnă a nu te putea desprinde şi a nu te implica în viaţă autentic.
In lucrul meu terapeutic am observat ca, sub un simptom, fie el atac de panica, fobie, anxietate, tulburare afectiva, cefalee, enurezis, se afla deseori mai multe traume cumulate ale acelei fiinte, care ii apartin si le duce cu ea din viata intrauterina, sau copilaria mica, sau care nu ii apartin ei ci unei rude din familia ei, sau unui intreg clan. Nu de multe putine mi-a fost dat sa descoper impreuna cu clientii resorturile subtile ale simptomelor lor.

Daca vedem simtomul (atacul de panica, starea de deprimare, somatizarea, tulburarea afectiva, fobica) ca o poveste pe care ne-o spune clientul despre propria familie, teoria nu ni se mai pare greu de crezut.

O separare, o pierdere, un doliu netrait poate sa se manifeste dupa mai multi ani printr-un simptom emotional, somatic. Orice schimbare (fie ea firească sau nu: grădiniţă, şcoală, facultate, părăsirea cuibului, căsătorie, mutarea în altă casă, primul copil, îmbătrânirea, pensionarea, şomaj, deces) implică o separare şi o pierdere.

Cel care a creat terapia transgeneraţională de familie este psihiatrul Murray Bowen. Această teorie poate fi aplicată şi la nivel de grupuri medii, mari: corporaţii, popoare. Conform acestui psihiatru, familia e un sistem şi ce se întâmplă la un membru al sistemului afectează întreg sistemul. La fel sistemul influenţează persoana. Psihologia transgeneraţională de familie arată ca familia de origine are o influenţa mai mare decât ne-am închipui. Terapeuţii transgeneraţionali consideră că astfel de transmitere psihologică se face la nivel şi mai înalt decât o familie, grup social mai larg, chiar societate.

O persoană are o individualitate, însă face parte şi dintr-o familie de care este legată cu fire nevăzute, chiar şi în cazul când nu a ţinut legătura cu familia. Orice familie are o atmosferă inconştientă care se propagă la membrii ei. Aceeaşi atmosferă de familie se întâlneşte la întregi familii care aparţin mai multor generaţii. Oamenii de la ţară spun: “se trage din neamul lui X şi este ca unchiul său” referindu-se la această transmitere peste generaţii.

Avind aceste informatii, putem sa analizam o trauma, o pierdere dintr-o perspectiva mai larga. Ceea ce s-a întâmplat cu un strămoş ne afectează pe noi şi generaţiile ce vin. Preluăm de la strămoşi fizicul, profesia, modul de relaţionare cu alţii, talentele şi capacităţile, calităţile, defectele, slăbiciunile, traumele, durerile, capacitatea de a fi fericiţi sau nefericiţi. Aşa cum se transmit genele se transmit şi tiparele de gândire, ideile, sentimentele, stilurile comportamentale, traumele dintr-o generaţie în alta. Aşa cum există un inconştient propriu, există şi un inconştient de familie care se preia, mai ales dacă membrii familiei respective nu îşi recunosc, conştientizează problemele, trăirile şi gândurile, nu îşi trăiesc doliile, le neagă, le ţin secrete. În multe familii se repetă nu numai datele de naştere, deces ci şi prenumele altor strămoşi . De exemplu in iulie 2000 moare o rudă, în iulie 2001 se naşte un copil în acea familie, sau tatăl a murit la 63 de ani, fiul va muri la aceeaşi vârstă, mama are primul copil la 24 de ani, fiica va avea primul copil cam în jurul aceleiaşi vârste, căsătoria părinţilor s-a înfăptuit în luna august, logodna copiilor se înfăptuieşte tot în august şi tot aşa. Alteori nepotul şi bunicul sunt născuţi în aceeaşi zi, sau în aceeaşi lună fiind aceeaşi zodie, sau un nepot se naşte în semnul ascendentului bunicului său al unui părinte.

Sunt persoane care şi la vârsta adultă au simptome care nu pot fi explicate prin problemele lor de zi cu zi, sau de cuplu. Spre exemplu o persoană are la un moment dat o complicaţie după o răceală puternică la rinichi, care nu a cedat aşa uşor. Căutând în trecutul strămoşilor află că o mătuşă din partea mamei a murit dintr-o complicaţie la rinichi. Altă persoană acuză nod în gât şi sufocare. Având în vedere că în afară de aceste simptome somatice, nu acuza şi altele care să ducă la un diagnostic clinic şi că persoana este în general mulţumită de viaţa ei, aceste simptome o pun pe gânduri. Căutând corelaţii pe linie de familie află că un bunic a murit sugrumat.

Unii dintre clientii mei cu atacuri de panica, au descoperit pe parcursul terapiei ca la nastere s-au nascut cu circulara de cordon. Deloc intimplator, mai apoi in viata la diversi stimuli care aminteau inconstient de trauma intrauterina aveau simptome de panica si anxietate.

Fiecare urmaş nu numai că preia inconştient caracteristicile familiei sale, ci se simte “dator” să le ducă mai departe, din fidelitate de familie şi din speranţa naivă că ar putea să răscumpere cumva viaţa strămoşilor lui. Descendentul este loial prin alegerea meseriei, alegerea tipului de partener conjugal, alegerea tipului de relaţie de cuplu, alegerea bolilor chiar. Şi alegerile aparent opuse înseamnă tot fidelitate. Să spunem că o femeie a avut un tată alcoolic şi îşi alege un soţ care nu pune alcool în gură. Alegerea ei este rodul unei temeri puternice de tatăl ei şi de trecut, nu este o alegere conştientă şi realistă. Atâta timp cât alegerile noastre sunt condiţionate de trecut ele nu sunt libere şi autonome. Loialitatea faţă de familie este atât de puternică încât şi copiii adoptaţi preiau din inconştientul familiei de adopţie.
Multe tipuri de psihoterapii vorbesc fiecare în stilul său, despre modul de a fi în lume a oamenilor, de modul lor de reacţie la evenimentele vieţii, de felul de a se vedea pe ei înşişi, ceilalţi, viaţa în genere. Celebra lege a atracţiei pe care multa lume o cunoaste, este simplă: ceea ce crezi în subconştientul tău se “materializează”. Dacă tu crezi că eşti o persoană rea şi că nu meriţi nimic în viaţă este posibil ca viaţa să îţi îndeplinească ce ţi-ai dorit (adică să nu primeşti nimic). În psihologie fenomenul se numeşte “profeţie autoâmplinită” (Dacă voi crede că nu pot avea încredere în oameni voi atrage tocmai acei oameni care îmi vor înşela încrederea pentru că eu însămi sunt suspicios/oasă şi transmit neîncredere, în acest sens  îmi întăresc credinţa). Profeţia autoâmplinită se recunoaşte când o persoană spune după un eşec: “Ştiam eu că aşa va fi”.

Evident, toţi avem anumite blocaje, anumite dificultăţi, anumite probleme în viaţă. Nu există persoană fără un mic blocaj pe un domeniul al vieţii, însă sunt persoane care au “ghinioane” mari pe toate domeniile vieţii (în plan personal, social, relaţional).

Există persoane care cred că li se fac “vrăji”, că sunt “blestemate”, că “nu au noroc”. Partea proastă este că sunt într-o “vrajă”, însă într-o vrajă “ţesută” inconştient de către ele şi străbunii lor. Aşa se explică proverbul “Aşchia nu sare departe de trunchi”. Această vrajă o “preiau”, o “înghit” pe nemestecate şi o duc mai departe la generaţiile viitoare. Aşa cum nenorocul se transmite de la părinţi la copii şi norocul se transmite. Un “noroc” este o permisiune data de vreun strămoş generaţiilor următoare. Dacă bunicul a fost moşier, este posibil ca şi nepoţii să facă afaceri profitabile. De multe ori noi acţionăm după acele scheme din copilărie şi la maturitate, prin diverse convingeri şi decizii de viaţă luate timpuriu, înainte de achiziţia limbajului. Fiecare om îşi formează un scenariu de viaţă conform lui E Berne  sau un stil al vieţii conform lui A Adler.

Scenariu de viaţă în AT – este o poveste (plan) de viaţă pe care o brodăm tot fără să fim conştienţi de ea, în copilăria mică până la şapte ani, apoi se rafinează în adolescenţă. Intriga poveştii este alcătuită înainte de a ne apare limbajul. La maturitate, trăim conform scenariului de viaţă, organizându-ne astfel încât evenimentele vieţii să corespundă scenariului prestabilit, care este direcţionat spre scop, spre rezultatul final. Realitatea este redefinită subiectiv, pentru a confirma scenariul de viaţă. Un copil poate lua o decizie de script-scenariu de pe urma unui eveniment unic de viaţă traumatizant (despărţirea de mama poate să îl facă pe un copil să spună „nu voi mai avea încredere în nimeni” astfel va lua decizia să nu fie apropiat de oameni). Demontarea convingerilor, deciziilor disfuncţionale din scenariul de viaţă se lucrează în psihoterapie. După rezolvarea deciziilor “grele” din scenariu, persoană are o altă viziune de viaţă, ia decizii benefice pentru ea însăşi, hu mai pica în aceleaşi capcane. Asta nu înseamnă că nu va mai avea niciodată mici dificultăţi, care oricum fac parte din viaţă, ci le va “trata” ca pe nişte provocări. (vezi mai multe pag 15-16 Stewart, Ian; Joines, Vann – AT astăzi. O nouă introducere în analiza tranzacţională, Editura Mirton, Timişoara, 2004)

 

Scenariu de viaţă în AT (Analiză Tranzacţională): este un plan de viaţă decis de copil, însă neconştientizat, direcţionat spre un rezultat, întărit de părinţi. Scenariul este o poveste de viaţă pe care o brodăm în copilăria mică şi deseori trăim conform ei la maturitate. Intriga poveştii este alcătuită înainte de a ne apare limbajul, apoi în copilărie adăugăm detalii şi în adolescenţă o mai reexaminăm. La maturitate, trăim conform scenariului de viaţă, organizându-ne astfel încât evenimentele vieţii să corespundă scenariului prestabilit. Realitatea este redefinită subiectiv, pentru a confirma scenariul de viaţă.Un copil poate lua o decizie de script-scenariu de pe urma unui eveniment unic de viaţă traumatizant (de exemplu despărţirea de mamă poate să îl facă pe un copil să spună „nu voi mai avea încredere în nimeni” astfel va lua decizia să nu fie apropiat de alţii, sau un tată abuziv o poate face pe fată să ia decizia „bărbaţii îţi fac rău şi deci nu trebuie să ai încredere în ei”). Scenariul de viaţă poate fi schimbat dacă trecem prin evenimente „şoc” în viaţă sau prin psihoterapie.

Stilul vieţii este un cluster de convingeri şi atitudini, coerent, constant, pe care-l creăm în copilăria mică, înainte de apariţia limbajului. Convingerile noastre despre noi înşine, alţii, viaţă în general fac parte din logica subiectivităţii noastre, o logică privată. Noi nu suntem adesea conştienţi de stilul vieţii şi acest lucru se observă că de multe ori ca adulţi nu acţionăm gândind în situaţia de „aici şi acum”, ci acţionăm cu strategiile din copilărie, care nu mai corespund în prezent şi pot fi greşite. Convingerile stilului vieţii se demontează în: conceptul de sine, idealul de sine, imagine a lumii şi convingeri etice. Logica privată a unora dintre noi conţine convingeri disfuncţionale gen: „viaţa este nedreaptă”, „bărbaţii sunt nesimţiţi”, „femeile sunt proaste”, „eu trebuie să ajut pe toată lumea”, „oamenii sunt răi”, „nu te ajută nimeni” şi multe altele de acest gen. Psihologii adlerieni spun că persoana are întotdeauna abilitatea de a schimba stilul vieţii prin experienţe de viaţă sau prin psihoterapie.

Observam o mare apropiere de concepte intre stilul vietii si scenariul de viata. În funcţie de scenariul de viaţă şi stilul vieţii unele persoane vor fi “predispuse” la traume în timpul vieţii mai mult ca altele, deoarece vor alege unele conjuncturi de viaţă traumatizante ca să le confirme scenariul. Cele două concepte sunt foarte asemănătoare şi au ca principii faptul că noi ne definim destinul de viaţă din copilărie, însă nu îl conştientizăm. Mai toate acţiunile noastre din viaţă au ca bază modul cum ne-am scris destinul. Dacă o persoană are sau nu are noroc în viaţă, acest lucru este decis de ea prin stilul său scenariul său de viaţă pe care şi l-a ales şi pe care părinţii de obicei l-au întărit şi încurajat inconştient.

Vestea bună este că putem scăpa de vraja negativă. Cum? Demontând “programarea” inconştientă, conştientizând de unde vine, apoi luănd decizia să ne creăm viaţa cum dorim. Acest drum e destul de lung şi se face de obicei cu multă muncă de introspecţie şi analiză, însă nu este imposibil.

Revenind la simptome, nu este deloc greu de crezut ca o stare depresiva a unui membru de familie nu este decit exprimarea unei atmosfere incarcate de familie, sau tulburarea afectiva a sotiei este exprimarea depresiei sotului, sau boala la plamini a unei femei nu arata decit o trauma a unui stramos care a murit de o boala la plamini. In aceeasi ordine de idei, un copil nascut intr-o familie poate contine in el toate traumele unui  secret de familie, exprimind acel secret printr-o boala. Nu de putine ori am vazut la spital copii cu afectiuni fizice destul de grave care aratau majoritatea o trauma petrecuta in acele familii.

În cazul unor adolescenţi, simptomul consumului de droguri nu arată de fapt decât o încercare de “a rezolva” problemele personale şi de cuplu ale părinţilor lor. De multe ori şi părinţii sunt dependenţi de vreo substanţă alcool/tutun (sau munca) atunci terapia personală a adolescentului respectiv este neproductivă şi neeficientă, până ce adulţii nu îşi fac propria terapie personală şi de cuplu/familie.

La spital vin multe persoane destul de anxioase cu copii mici, foarte preocupate la boala copilului lor, care rareori este gravă. Când fac anamneza şi întreb de sarcini pierdute sau dolii în familie, multe spun: “da, a decedat acum şase luni bunicul sau am pierdut o sarcină însă am trecut repede peste şi acum ne bucurăm de copilul acesta”. Culmea este că această trecere “peste” aşa de rapidă face ca acel copil să fie bolnav şi ca părinţii să se anxieteze la orice semn de boală a copilului. Când o familie nu îşi trăieşte pierderile, devine foarte vulnerabilă la orice semn care reaminteşte de pierderea din trecut. Familia va face din ţânţar armăsar la orice mic semn de boală a copilului viu, deoarece ei au teamă de pierdere din trecut, pierdere pe care nu au trăit-o. Simptomele copilului, nu arată uneori decât doliile netrăite ale familiei. Din păcate tocmai această anxietate puternică a unuia dintre părinţi sau a ambilor, îl face pe copilul supravieţuitor să fie bolnav. Dacă mama şi-ar trăi doliul la modul autentic şi profund, copilul nou ar fi mult mai sănătos şi mai neîmpovărat. El este dublu împovărat, de spectrul copilului mort şi de durerea părinţilor săi.

Fiecare persoană trece prin doliu în felul său. Este important să trecem prin doliu, deşi e un proces dureros este foarte necesar şi sănătos. Nu este nevoie musai să fi avut un trecut foarte dureros ca să ne conştientizam emotiile, sentimentele, sa le acceptam şi sa le înţelegem. Chiar şi o persoană echilibrată psihologic trece de câteva ori în viaţă prin pierderi. Pentru acele pierderi are nevoie să treacă prin doliu. Şi pentru o pierdere a unei jucării sau bijuterii este nevoie de a face travaliul de doliu.

Omul occidental este obişnuit în genere a vorbi despre pierdere, numai în condiţiile în care are un deces în familie, când se desparte de vreun partener-parteneră, când iese la pensie, neluând în seamă alte pierderi: pierderea unui inel, pierderea unui zâmbet, pierderea timpului, pierderea statutului social, pierderea încrederii în sine, pierderea sănătăţii, pierderea stimei de sine sau imaginii despre propriul corp, pierderea unui gând frumos, pierderea tinereţii.

Societatea occidentală a pierdut contactul cu ritualurile străvechi de jelire. Astfel oamenii care trec printr-o pierdere au diverse convingeri disfuncţionale, deloc constructive, referitoare la trăirea doliului. Doliile patologice, depresiile care apar după doi ani de la decesul cuiva, adicţiile (fumat, alcool, drog, sex, mâncare, muncă) nu arată decât că doliul nu a fost trăit real, ci doar simulat.

Pentru a trece bine prin doliu avem nevoie să ne rezolvăm unele evenimente din trecut în care noi supravieţuitorii şi persoana decedată, pierdută din viaţa noastră am luat parte.

Bibliografie:

CRISTIANA ALEXANDRA LEVIŢCHI, TOMA CLARA Vorbe fără Glas. Cum facem faţă pierderilor, separărilor şi violenţelor din viaţa noastră, Bucureşti, Ascendent, 2009

Shulman Bernard H; Mosak M. Harold H, Ph. D, Manual for Life Style Assessment, Accelerated Development A member of the Taylor & Francis Group, Bristol, 1990, 1995

Stewart, Ian; Joines, Vann – AT astăzi. O nouă introducere în analiza tranzacţională, Editura Mirton, Timişoara, 2004

Recomand deasemeni abordarea holista a lui Claude Sabbah medic fr : Biologie totale des entres vivants – Le decodage biologique http://biologie-totale-des-etres-vivants.skynetblogs.be/tag/claude+sabbah

http://www.ibbtev.be/?Presentation-de-Claude-SABBAH

http://www.ibbtev.be/?Definition-de-la-biologie-totale

%d blogeri au apreciat asta: