Cris A Levitchi

Exercitiu de sfirsit de an
Va propun un exercitiu pe care l-am tot auzit in grupurile (de colegi si profesori) Nu cunosc sursa lui – adica nu stiu cine l-a inventat si cind ….poate cu mult inaintea noastra a celor care traim azi …Ii multumesc persoanei care l-a inventat pentru ca a avut inspiratie ! ) In exercitiul initial – persoana concepe o scrisoare pe care o adreseaza unui/unei prieten/prieten si ii scrie tot ce a facut in anul care incepe ca si cum acele actiuni ar fi deja indeplinite, realizate.
Unii folosesc scrisul altii obiecte – altii doar isi spun in gind ce doresc sa faca in noul an.
Am unele precizari personale la aceasta scrisoare :
Va invit sa faceti in noul an ce vine ceva ce nu ati mai facut pina acum…Celor care au o problema cu verbul „a fi „– “sa fie “ (sa se bucure mai mult de clipa ) nu “sa faca” sau “sa nu mai faca” asa de multe.
Dorintele pe noul an ar fi ca ele sa fie sub forma de obiective (in orice plan al vietii doriti – in toate daca vreti – profesie, relatii parteneriale si sociale, pasiuni) pozitive, realizabile, realiste, observabile, concrete in realitate (nu abstracte – “Vreau binele omenirii”) mai ales ecologice pentru sine si pentru ceilalti.
Ex Daca o doamna de 75 de ani doreste sa devina balerina, se prea poate ca obiectivul sa nu i se indeplineasca pentru simplul fapt ca este i-realist – fantezist.
Ex Daca un barbat vrea sa isi schimbe serviciul (si este angajat intr-o relatie in care se presupune ca pune energie) acest lucru poate afecta si restul familiei (sotie, copii) deci deseori obiectivul se schimba (ca sa fie ok pentru toti membrii familiei).
Sub orice obiectiv abstract gen “Vreau binele omenirii” se afla de fapt nevoi, dorinte personale, particulare ale fiecaruia dintre noi. Asta am invatat de la NLP.  Obiectivele abstracte : sint irealiste, utopice (si ascund de fapt nevoi personale).
De aceea obiectivele specifice sint de dorit si mai ales ce implica ele – ce costuri. Cu cit sint mai obiectivabile in realitate (defalcate pe pasi practici pe care este nevoie sa ii faceti ca sa le indepliniti) cu atit au sansa mai mare de indeplinire. Si fireste este nevoie sa ne cunoastem limitele si posibilitatile – adica sa ne cunoastem pe noi insine….si inconstientul nostru sa fie de acord cu dorintele noastre…..(adica dorintele constiente sa fie in acord cu dorintele inconstiente….Aici e o poveste mai profunda….despre blocaje si se intilneste in multe cazuri cind o persoana tot isi doreste ceva….si face cite ceva….insa nu „pica” nimic….Atunci e nevoie sa isi puna alte intrebari ca sa capete alte raspunsuri )

La multi ani !

Agresivitatea e un dat. Toti o avem. Si femeile si barbatii. Tipul de manifestare e insa diferit. Agresivitatea este deseori incriminata de multa lume, insa nu se face diferenta clara intre agresivitate si violenta. Agresivitatea ne-a fost data pentru supravietuire, violenta nu. Violentezi pe altul pentru ca esti sadic nu pentru ca vrei sa supravietuiesti. De ce ai ajuns sadic….e o poveste mai lunga si isi are sorgintea deseori in bataile luate de tine in copilarie….(vezi doar un ex extrem : Hitler).

Ca sa nu fim calcati in picioare avem nevoie de un anumit tip de agresivitate – combativitate si de minie. E o emotie fundamentala la fel ca si tristetea, frica, bucuria.

Altfel, daca nu traim minia adecvat, trecem la polul opus – si sintem draguti cu toata lumea – facem pe plac, facem totul pentru altii, ne inghitim furiile si ura si sfirsim sa ajungem deprimati….sau fierbem in tacere pina la un mom dat cind putem face un act ne-ok.
Sint doua comportamente opuse care fac rau : violenta (fizica, emotionala, verbala) si comportamentul de la polul opus cind nu ranesti pe nimeni – ci te ranesti pe tine si cind nu stii sa spui „Nu-Stop”.
Mai exista si agresivitatea pasiva, tacerea ostila – ca agresiune  (care deseori se practica intre partenerii de cuplu – de citit cartea : Agresivitatea pasiva – http://www.edituratrei.ro/product.php/Tim_Murphy_Loriann_Hoff_Oberlin_Agresivitatea_pasiv%C4%83_Cum_s%C4%83_o_recuno%C5%9Fti_%C5%9Fi_controlezi_la_tine_%C5%9Fi_la_ceilal%C5%A3i/2035/
) 

Pe scurt exista violenta fizica (aici nu cred ca avem dubii in definire), violenta verbala bruta (apelative „esti prost/proasta, esti timpit/a – venite desigur din Parintele critic al persoanei care le adreseaza), violenta psihologica (aici dupa mine intra umorul negativ: ironia, sarcasmul, franchetea). Ironia si sarcasmul se intlnesc deseori in scrierile scriitorilor, la pamfletari, la ziaristi.  Arma celui care scrie e condeiul si acesta poate fi uneori foarte piperat. Problema este cind se foloseste acest tip de umor in afara scrisului, in relatiile interumane. In violenta psihologica intra mai multe tipuri de comportament insa nu o sa le abordez decit pe cele din paranteze.

Deseori se intelege prin violenta verbala – un comportament prin care o persoana jigneste, raneste pe alta. Uneori este inteles gresit acest tip de comportament jignitor persoana spunind despre sine ca este doar sincera cu cealalta. Ce inseamna a fi sincer atunci ? A spune totul „verde in fata” – spun unii (aceia care pun semnul egal intre a fi diplomat si a fi nesincer ….atunci va dati seama cum sint categorisite persoanele care sint delicate si stiu sa comunice eficient). Nu ma refer la mitomani, nici la persoanele care nu spun niciodata ce gindesc…Si acolo, e superficial sa gindim ca daca persoana nu spune ce gindeste e falsa. Eu m-as intreba cum de a ajuns sa nu spuna ce gindeste ? Noi romanii avem o istorie lunga de a nu spune ce gindim, ce simtim (de a ne arata violenta verbala), de a nu ne arata suferintele….de a ride de ele….de a face bascalie….Asta ne-a si salvat insa asta e si o piedica in comunicarea autentica. Insa, comunicarea autentica nu inseamna dupa mine : jignire, insulta.
Aceia care cred ca sinceritatea face bine mereu si oriunde se inseala si se ascund subtil sub aceasta sinceritate falsa.  Paradoxal nu ? Cum sa fie sinceritatea „falsa”? Se numeste “Franchete” – si este un mecanism de aparare destul de greu de detectat desi multi dintre noi il simtim.  Nu are legatura cu o confruntare autentica.  Citat din cartea “Cum se autoprotejeaza mintea” Jerome Blackman   ed TREI:  Franchetea (Feder, 1974) „ Aparent, o persoana are o atitudine deschisa si este bine intentionata. Insa aceasta tendinta de a spune „adevarul” are un rol de protectie, atat pentru persoana in cauza cat si pentru ceilalti, de aflarea „intregului adevar” privind ostilitatea agresiva care o caracterizeaza…….Individul de o sinceritate ofensatoare ii poate sanctiona adesea pe ceilalti pentru greselile lor. Poate ca acestia au facut ceva inadecvat, insa franchetea reprezinta o reactie exagerata, ce il apara pe individ de alte afecte. Exista cu siguranta situatii in care este normal ca indivizii sa devina iritati atunci cand isi dau seama ca celalalt incearca sa ii manipuleze. Cu toate acestea, sinceritatea in forma sa dezarmanta sau ofensatoare poate fi o aparare dezadaptativa atunci cand este folosita in mod automat si repetat. Cei care folosesc exagerat acest mecanism, isi pierd adesea locul de munca, isi indeparteaza prietenii, si prin urmare sufera.  ” Franchetea de acest gen e sfidatoare si rebela.

Daca o femeie ii spune unei alteia – prietena – “vai draga ce te-ai ingrasat. Ai face bine sa slabesti pt sanatatea ta “ cum vi se pare remarca ei ? Posibil franca, adica dureros de sincera, grobiana,  jignitoare. Persoana se scuza „Da vai draga ce am facut ? Am fost doar sincera …Ce, nu suporta adevarul ? ” Fireste ea poate sa fie asa pentru ca ea insasi are standarde extreme privind greutatea corporala (Adica ea are o problema – nu prietena careia ii adreseaza acele cuvinte, insa deseori nu e constienta de problema ei si o transfera altora).  Nu discut de criteriile : “ ce inseamna slab-gras dupa unii si altii” (care sint de-a dreptul patologice la unele persoane). Acum depinde si pe ce ton i-a spus aceste cuvinte. E adevarat ca in momente de maxima intimitate intre doua persoane – franchetea e admisa 🙂 …..si atunci depinde de context. Ce ar fi daca o sotie/iubita intr-un moment de “maxima sinceritate” i-ar spune sotului/iubitului citi parteneri a avut inainte de el si ce a facut cu ei in pat si alte “delicii” de acest gen…. (sa presupunem ca partenerul este matur emotional, este stapin pe ceea ce este el ….si totusi ….) Ce ar trezi in partener ? Oare recunostiinta ? Cum ar ajuta relatia o asemena dezvaluire sincera? (si ma refer la cuplurile din Romania, nu la cele din Olanda). Cind vrei sa ranesti pe cineva esti extrem de „sincer” – ceva de genul „Vrei sa iti spun parerea mea sincera despre tine ? ” si de aici putem intra in multiple jocuri psihologice….

Daca ne gindim din psrspectiva starilor Eului si triunghiului dramatic : persoana care violenteaza preponderent este Persecutor si deseori se afla in st de Parinte normativ negativ – critic si st de Copil rebel (Numai „un copil rebel ” poate fi atit de franc incit sa raneasca pe celalalt sau sa faca in asa fel incit sa fie mereu contra – sa sfideze regulile sociale si autoritatea fireste : exemple cumva comice: se scobeasca in nas de fata cu altii si altele de ac gen).  Persoanele care nu spun niciodata Nu, nu riposteaza cind este cazul folosesc cu preponderenta st de copil adaptat-obedient care are si un Supra eu extrem de puternic si teama de autoritate. Intra des in Victima.

Concluzie : st de copil adaptat pozitiv este buna in multe cazuri cind ne comportam in societate. Nu intotdeauna este bine sa ne dam toate “mastile” jos….Oricum de unele nici macar nu sintem total constienti/constiente…Unele “masti” fac parte din rolurile noastre din viata de zi cu zi.

Mai este un tip de violenta de aceasta data si mai subtila : de obicei o practica intelectualii. Intelectualii nu arunca cu piatra si nici nu dau cu parul in cap – la propriu, ci doar la figurat : prin ironie, persiflare, sarcasm…Arma lor e cuvintul vorbit sau scris. Si umorul intra in aceeasi categorie daca este folosit in exces. “A ride de”….nu e tot una cu “a ride cu”.  Umorul – (definitie adaptata din Blackman, Jerome S., 101 Apărări, Cum se autoprotejează mintea, Editura Trei, Bucureşti, 2009 si Ionescu Şerban, Jacquet Marie-Madeleine şi Lhote Claude – Mecanisme de Apărare, Editura Polirom, 2002) Persoana râde în faţa unei situaţii neplăcute, relevând aspectele ei plăcute. Astfel se protejează de aspectele, efectele dramatice, dureroase pe care situaţia le generează. Ea evită suferinţa, aparent considerându-se invincibilă, puternică. Persoană foloseşte autoironia pentru a-şi nega tristeţile, furiile, neadecvările, nedorind să îşi recunoască, să conştientizeze propriile trăiri şi gânduri. În absenţa unei introspecţii profunde, umorul nu este deloc un mecanism matur de apărare, ba dimpotrivă. Ironia şi autoironia nu sunt decât feţele negative ale umorului folosite tot pentru a evita sentimente dureroase sau penibile.   (Pag. 99, 302-306)   Daca ironia vine de la straini, deseori putin ne pasa (pentru ca stim  cine sintem, ce valoare avem), insa daca vine de la persoane apropiate atunci doare si sapa la radacina stimei de sine (mai ales la copii! ). 

Aceste categorii de violente dor mult mai mult decit o palma. Nu de putine ori mi-a fost dat sa aud de la amici si clienti vorbind despre comportamentul parintilor “Mai bine imi dadea o palma – mama sau tata – decit sa ma ironizeze “. Ironia naste rusine. Si rusinea e cancerul stimei de sine. Nu sint deloc pro agresivitate fizica asupra copiilor, insa sint de acord cu F Dolto – ca uneori o palma fizica nu e asa de dura decit o ironie acida.

Pina la urma si o injuratura autentica “face to face” e mai autentica in anumite contexte decit o ironie subtila care raneste mai adinc.

Studiile arata ca sintem inclinati sa fim total sinceri si sa ne povestim intreaga viata chiar unei persoane pe care nu o s-o mai vedem…niciodata ( pt ca nu ne pasa…daca nu o mai vedem niciodata) ( eventual in tren –  sint unele persoane care isi povestesc viata cu amanunte picante unor necunoscuti. De multe ori acele amanunte nu sint cunoscute si de familie si rudele apropiate 🙂  )

Articolul de mai jos (http://scientia.ro/stiri-stiinta/91-psihologie-creier/2914-cum-distingem-sarcasmul-de-sinceritate.html ) arata acelasi lucru : e mai usor sa ne dam friu liber pulsiunilor agresive pe internet – pe bloguri (si nu numai ) decit face to face. Cutumele sociale in general nu ne permit (decit foarte rar)  sa fim grobieni cu o persoana pe care o privim in ochi.  Este si firesc sa fie asa – de aceea exista reguli sociale. Altfel – am sfirsti a ne omori intre noi daca consideram ca cineva ne enerveaza. Asta nu inseamna ca nu exista agresivitate : exista injuraturi, exista ironie, sarcasm, franchete….Pe internet – mai ales cind persoanele nu isi dau numele adevarat si scriu sub anonimat sint pline de “franchete” (a se citi : grobianism, violenta verbala). 

O sinceritate autentica are a face dupa mine cu o autoanaliza autentica. A spune ce gindim si ce simtim vis a vis de ceva este excelent, insa depinde cum o facem. Deseori a spune parerea noastra despre diverse lucruri nu inseamna a gindi din Adult, ci inseamna a critica din Parinte Normativ. (fireste fiecare dintre noi o facem mai mult sau mai putin – pentru ca fiecare dintre noi avem pete oarbe si prejudecati …Nu putem sa cunoastem din tot si din toate.  Important este sa ne dam seama de prejudecatile/proiectiile noastre si sa le punem la indoiala).Este o intreaga arta sa discernem cind putem fi sinceri si cind nu.

 Mecanismele de aparare le folosim aproape cu totii pentru a nu simti unele emotii si sentimente
si a nu gindi la unele lucruri pe care le consideram neplacute Unele se pare ca sint mai adaptative decit altele : insa depinde cum sint folosite : afirmarea de sine prin exprimarea sentimentelor, sublimarea, altruismul nepatologic, introspectia, umorul, afilierea, anticiparea evenimentelor neplacute
Altele sint proslavite de altii – ca si cum ar fi de dorit : altruismul patologic, franchetea, identificarea cu victima, ascetismul, rationalizarea, intelectualizarea.

Iata doua carti excelente in acest sens :

1.http://www.polirom.ro/catalog/carte/mecanismele-de-aparare-teorie-si-aspecte-clinic-2466/

 2.http://www.edituratrei.ro/product.php/101_aparari_Cum_se_autoprotejeaza_mintea/2185/

http://edituratrei.wordpress.com/2010/08/18/te-urasc-dar-te-iubesc-101-mecanisme-de-aparare/)

Statisticile nu sint prea bune cind vine vorba de doamna Depresie….http://www.revista22.ro/romnii-condamnati-la-depresie-7401.html, http://totb.ro/mituri-si-prejudecati-despre-mersul-la-psihiatru
Doamna Depresie este o insotitoare aproape permanenta a unora dintre noi. Unii psihologi – psihanalisti considera ca putina nevroza avem cu totii (Karen Horney – Personalitatea nevrotica a timpurilor noastre, ed IRI). Persoana cu depresie si cu nevroza in genere este macinata de ginduri, le aseaza si le rearanjeaza din nou si din nou, le analizeaza insa deseori ajunge acolo de unde a plecat…sau la rationamente din ce in ce mai i-rationale….Simtul analizei este excelent, insa nu si simtul proportiei (pentru persoana cu depresie balaurii sint peste tot…Viata nu mai e colorata ci gri si neagra…). De aceea o persoana cu depresie este apta pentru psihoterapie. Are deja capacitatea de a se sonda psihic, este introspecta, disciplinata in analiza,rumineaza intens diverse idei ne-functionale, insa nu stie sa isi puna intrebarile corecte. Deseori depresia este insotita de anxietate, de manii, de obsesii si de fobii, foarte des de ipohondrie (vezi si la marii creatori – Dali, Proust) insa si de dependente (alcool, drog). Deseori depresia e preluata din familie (un membru de familie cu depresie transmite comportamentul si modul de gindire depresiv), sau e preluata transgenerational (o durere nespusa se transmite inconstient ca o „galusca” la generatiile ce vin printr-o depresie sau alta boala fizica/psihologica)

Exista mai multe cauze ale depresiei :

– cele neurologice/genetice

– cele psihologice 

– cele culturale

si mai sint fireste si cele metafizice

O sa ma ocup de explicatiile psihologice – explicatii provenite din diverse tipuri de psihoterapii (nu o sa intru in detaliile psihiatrice ale tipurilor de tulburari depresive si anxios depresive ce le puteti gasi in manualele ICD si DSM. ) Depresia poate acompania foarte bine si tulburarile de personalitate, insa eu o sa vorbesc in general de aceasta durere sufleteasca care exista in toate manifestarile depresiei in fiece spectru. Nu voi vorbi de perioadele de criza – ale vietii : nasterea, intrarea la gradinita, intrarea la scoala, intrarea la liceu, la facultate, prima iubire, casatoria, primul copil, accensiunea sociala si/sau materiala/si/sau profesionala, plecarea copiilor de acasa, primul nepot, pensionarea, pierderile (doliile) de oameni, animale, obiecte, iluzii, teluri…..Aceste crize pot fi acompaniate de doamna Depresie…insa nu musai cu mari sincope (adica nu depresii medii si grave).

Fie ca au complexe de inferioritate sau de superioritate – uneori (da sint si din acestea – de genul „eu sufar pentru toata omenirea”) stima de sine a persoanelor cu depresie este oscilanta si fie extrem de inalta uneori culmea, fie extrem de joasa alteori. Ele nu stiu sa spuna „Stop si Nu” cind este cazul. Ele opereaza cu multe conceptii despre sine, lume si viata negative si disfunctionale, suferind deseori de boala “Perfectionismului cronic” si de boala “Mai mult , Nimic nu este bun” si „Eu sint vinovat/a eventual de starea intregii lumi”. Mecanismele de aparare predilecte ale persoanelor cu depresie sint : intoarcerea catre propria persoana (cind te simti vinovat ca simti furie si ura fata de o persoana si atunci transferi aceasta furie si ura fata de tine insuti. De ce te simti vinovat si rusinat pentru ca urasti si esti furios pe cineva ? Pentru ca parintii, societatea in genere prin autoritatile ei ti-au spus asta – ca nu e voie sa urasti si sa fii minios. Astfel drumul catre starea de Victima- vezi triunghiul dramatic din analiza tranzactionala – este sigur), identificarea cu victima, identificarea cu agresorul (opusul identificarii cu victima – cele doua fete ale aceleiasi monezi) negarea, refularea, altruismul patologic, formatiunea reactionala, retragerea apatica.

Psihanalistii vorbesc despre frustrarile orale – si lipsa de afectivitate in primele momente ale vietii. Cognitivistii vorbesc de ginduri disfunctionale care produc emotii disfunctionale, analistii tranzactionali si terapeutii adlerieni vorbesc de convingeri disfunctionale care creeaza scenariul de viata – scriptul si stilul de viata. Persoana cu depresie – medie si grava – evadeaza din aceasta lume – pentru putin timp prin boala ei .Persoana cu depresie nu va avea aceeasi “harta” ca una fara depresie si nu va avea aceleasi pirghii declansatoare ca una narcisica sau ca una cu trasaturi de personalitate paranoide. Un om “aparent normal” nu se intreaba deseori despre spleenul vietii (vezi scrierile lui Cioran si Paler). Nu are acea sensibilitate psihologica – care il face extrem de permeabil la unele dureri sufletesti. Nu gindeste constient asupra lor, cel mult le arunca sub pres (mecanism de aparare)…

Modurile de a se trata pe sine si pe altii (de a vedea lumea) – ale unor persoane cu depresie le-a invatat in copilarie – cind posibil au avut parinti drastici, critici, abuzivi, sau mult prea supraprotectivi, abuzivi prin “nemarginita iubire” posesiva (toxica e si mincarea in exces si afectivitatea in exces).

Multe persoane cu depresie sint asa pentru ca si familia in care au crescut avea membri cu depresie sau cu alte tulburari adiacente, unele chiar grave. Modul de gindire se preia la fel ca si trasaturile fizice si genele.

Multe persoane cu depresie se simt depresive “de cind se stiu”.
Explicatia este ca nu au fost dorite cu adevarat de catre un parinte sau de catre ambii. Nu au avut parte de atasament sigur in viata, de iubire, securitatea si increderea in viata, nu au avut parte de dragostea parintilor. Se prea poate ca parintele lor sa nu fi fost dorit – vezi respingerile transgenerationale. Aceste persoane au asa numita injonctiune “Nu exista” inca din viata intrauterina si au preluat-o de la unul dintre parinti sau ambii. Uneori generatii intregi de copii traiesc ca si cum ar fi morti. Blestemul acestei injonctiuni este cel mai puternic alaturi de episcenariu – “ iti transmit tie cartoful fierbinte sa nu mi se intimple mie”. Alti adulti simt o tristete mormintala. Ei duc cu sine moartea unui copil inaintea lor, sau durerea incapsulata a familiei dupa pierderi multiple : avorturi, sarcini pierdute spontan (Van Gogh, Dali)

Si acum despre partea pozitiva a depresiei….Paradoxul este ca o asemenea tulburare duce la marginea prapastiei – abisului(pasarea phoenix) insa poate fi si o cale de re-nastere, de creatie ! In definitiv un cutremur oricit de crud ar fi el nu inseamna decit o re-nastere a pamintului.

Partea buna a unei depresii este ca face omul mai introspectiv, mai aplecat spre sine. Pe de alta parte, o depresie este buna – anunta ca persoana are de schimbat ceva in viata ei.

La un nivel filosofic lipsa de sens in viata da depresiei acea aura de mister. In definitiv multi artisti cind aveau stari depresive erau mai inspirati. Multe opere de arta (in mai multe domenii ) s-au nascut din noianul de ginduri, emotii distructive (mai mult sau mai putin disperate) ale artistilor (Baudelaire, Eminescu, Bacovia, Nietzsche, Dostoievski, Dali).

Asa numitul spleen al existentei a creat intregi opere memorabile. Cum spunea cineva – daca nu exista moartea, nu aveam poeti pe lume. Pentru ca existenta si moartea si mai ales sensul acestora indeamna la meditatie pe majoritatea dintre noi. Asta nu inseamna ca nu de putine oriunele operele de arta au influentat negativ psihicul persoanelor care au crezut prea mult in ele. Multi dintre noi avem un sentiment de pierdere la sfirsit de an, pentru ca mai trece un an, pentru ca ne analizam anul ce a trecut.Unii au un sentiment mai acut de tristete decit altii. Partea buna este ca privind anul ce a trecut putem sa ne construim anul ce va veni pe noi baze mai creative si fructuoase. Putem s-o folosim astfel pe doamna Depresie in avantajul nostru.

articole tangentiale cu acesta :

https://cristianaalexandralevitchi.wordpress.com/2009/12/28/urare-cu-permisiuni/

http://www.sensart.ro/despre-pierderi.html

Crisa Levitchi

Urmatoarele cuvinte posibil le-ati auzit destul de des – exact la fel sau camuflate sub alta forma (cu acelasi continut):

„Daca nu dai esti un copil rau si nu o sa ajungi in rai…ci in iad „,  „ Esti rau daca nu dai, nu meriti sa ai ! „ Daca ati auzi aceste cuvinte in copilarie, adolescenta sau in tinerete….ginditi-va la impactul lor asupra vietii dvs de adulti…Cum v-au influentat viata de adulti  aceste judecati categorice si  pline de toxicitate ?

Cunosc multi copii carora li s-au spus asemenea vorbe in copilarie si ca si adulti au acum sentimente de culpa puternice, tendinta de a nu se valoriza pe sine, de a nu avea incredere in sine, de a se considera nuli, insa, pe de alta parte au o dorinta puternica de afirmare – si de ura impotriva persoanelor care isi permit sa nu fie ca ei.
Acele persoane care isi permit sa se puna in valoare, sa se afirme, au stima de sine, sint realizate profesional, social, personal, au abundenta in orice parte a vietii lor.
Cine ofera cind are rezervorul gol (financiar si personal) are multa ura acumulata in sine si multa culpa. Se critica necontenit, isi pune cenusa in cap de parca ar trebui sa fie Salvatorul Omenirii. (de citit iar despre triunghiul dramatic). E in pozitia de Victima a triunghiului dramatic, insa comunteaza usor in Persecutor ascuns – judecind persoanele care isi permit sa isi indeplineasca nevoile proprii. A oferi altora cind rezervorul este gol nu este deloc benefic. (cine nevoile proprii sint nesatisfacute deseori ne epuizam pe toate planurile vietii, pentru ca ne urim).
Oferta data de un altruist excesiv este o oferta care ascunde un scop ascuns, este facuta din culpa, nu din iubire autentica de sine si de altul (e de fapt egoism mascat. )
Altruismul benefic merge mina in mina cu abundenta de orice fel – marteriala si spirituala deopotriva, merge mina in mina cu stima de sine, cu rezervor interior plin.
Altruismul patologic este legat de slaba valorizare de sine, de complexe de inferioritate si superioritate, de vinovatie, de culpa ,de ura….Persoana isi neaga nevoile  personale ajungind Salvatorul celorlati, pe care inconstient ii uraste, paradoxal nu ? Sa te feresti de ura ascunsa intr-un altruist….declarat….

Se pare ca iluziile despre bani si abundenta exista la multe popoare….Religiile au accentuat subtil ura saracilor pentru bogati…si le-au servit pe tava unele idei : “Daca esti sarac esti fericit si ajungi in rai. Daca esti bogat, nu…pentru ca esti rau si ajungi in iad. Nu poti fi si spiritual si materialist in acelasi timp – ori una ori alta – (adica dihotomie) Corpul nu e nimic pe linga suflet (cu alte cuvinte sa ne urim corpul „. O mama care nu si-a dorit copilul isi neaga aceste emotii (pt ca mintea ii spune ca nu e bine sa simta ura fata de propriul copil si atunci – ea devine constient supraprotectiva, sufocant de iubitoare, patologic de grijulie – mecanism de aparare – „transformarea in contrariu”. Cind cineva spune ca isi iubeste parintii la nebunie trebuie sa fim foarte atenti…)

Ura saracilor pentru bogati s-a accentuat o data cu neputinta lor. (Cind nu ajunge la struguri vulpea spune ca sint acri).
Altruismul poate fi benefic sau malefic – negativ. Cind este negativ este insotit de alte mecanisme de aparare : agresivitatea pasiva, identificarea cu victima intr-un moment si cu agresorul in alt moment, rationalizarea, proiectia, transformarea in contrariu.
Deci : fiti buni mai intii cu voi insiva. Acordati-va credit. Valorizati-va. Daca voi spuneti ca nu meritati cine sa va valorizeze? Apoi altruismul autentic va veni de la sine. Bogatia atrage bogatie, saracia atrage saracie. E o lege fireasca.

Andre Moreau psihiatru si psihoterapeut spune referitor la altruism si egoism :

* Altruismul este uneori o forma subtila de egoism.
* Egoistul este cel care nu se gandeste la mine
* Egoistul nu este acela care traieste dupa cum ii place, ci acela care cere celorlalti sa traiasca dupa cum ii place; altruistul este acela care ii lasa pe ceilalti sa-si traiasca viata. Oscar Wilde

Biblioterapie :

Despre pozitii le de viata si relatia cu banii, abundenta cititi in : Cartea „Despre iluzii, mituri, amagiri ” http://www.sensart.ro/despre-iluzii-mituri-amagiri.html

si in
Carte : „Despre bani si abundenta”

http://www.ce-e-aici.eu/despre-bani-i-abunden-prod-119

http://www.ce-e aici.eu/uploads/products/atasamente/776a6f87cacac1be6015ef0f70ebefda.pdf

Articol : Dragoste de sine sau egoism ?

http://www.ce-e-aici.eu/articole/dragoste-de-sine-sau-egoism-lise-bourbeau/12

Relatia cu banii : http://www.edituratrei.ro/product.php/Emmanuelle_Daviet_Marc_Levy-Davila_Tu_%C5%9Fi_banii_Cum_s%C4%83-%C5%A3i_controlezi_rela%C5%A3ia_cu_banii/2000/

Din cartea Vorbe fara glas : http://www.sensart.ro/vorbe-fara-glas.html

Intre Pag 100-111

“Altruismul – persoana ajută şi se devotează altora, lăsându-se pe sine la urmă. Persoana altruistă în sensul funcţional este generoasă, empatică şi disponibilă să ajute pe cine chiar este în nevoie. În sensul disfuncţional, altruistul îşi maschează ostilitatea şi agresivitatea făcând „un bine” altuia, salvându-şi stima de sine, considerându-se nobil sau primind gratificaţii din partea altora. O persoană altruistă, îşi neagă invidiile asupra altora, făcând gesturi de caritate. Astfel, scapă de vina resimţită pentru ostilităţile sale. Avantajul nu este, decât rareori, material şi de cele mai multe ori, de natură psihologică. Altruismul cuprinde în sine o doză bună de masochism, din moment ce persoana nu îşi face plăcere sieşi, se privează pe ea, oferind altuia. Părinţii care aparent „îşi sacrifică viaţa” pentru copil sunt de fapt nişte mari egoişti, care se cred „victime”. Părinţii care se privează de unele plăceri fireşti, îndeplinind toate plăcerile copilului, îl condamnă pe acesta din urmă inconştient la îndeplinirea „aşteptărilor” lor inconştiente. Mulţi părinţi din vechea generaţie şi cea de acum îşi sacrifică unele plăceri pentru a oferi material copilului ceea ce ei nu au avut, obligându-l pe copil să îndeplinească pretenţiile lor „dacă eu nu am făcut facultate să faci tu”. De aceea se spune că cei mai mari egoişti sunt altruiştii, deoarece ei primesc întotdeauna o răsplată imaterială a faptului că se lăsă pe ei înşişi pentru alţii. Masochistul (nevroticul în genere), găseşte o plăcere perversă în suferinţă spunând inconştient „Eu sunt un martir. Sunt superior vouă”.

Altruismul are legătură şi cu alte mecanisme: întoarcerea către propria persoană, identificarea cu victima. Persoana care se sacrifică, are o imagine de sine proastă, neîndrăznind să se afirme şi să îşi afirme nevoile, să îşi satisfacă plăcerile decât prin alţii.

Din păcate religia creştină încurajează în exces altruismul şi descurajează afirmarea de sine, egoismul bun, „narcisismul” sănătos şi exprimarea sentimentelor de furie, ura faţă de alţii (care ne-au rănit). Această neacceptare si lipsă de exprimare, duce la nevroză. În definitiv, dacă noi nu ne îngrijim pe noi înşine, nu putem să oferim altora. Iubirea de alţii, trece prin iubirea de sine. Îi iubim pe alţii în aceeaşi măsură în care ne iubim pe noi în sine.

………………………………………………
Identificarea este asemănătoare introiecţiei. Persoana asimilează inconştient, o parte sau un atribut al celuilalt, purtându-se apoi ca el.

O variantă a identificării este Identificarea cu agresorul când persoana se poartă violent, agresiv faţă de o alta, pentru că a fost tratată şi ea în acelaşi fel în trecut. Copiii care au fost violentaţi barbar în copilărie aleg acest mecanism de apărare, devenind la maturitate agresori pentru alţii. Observăm foarte des în cabinet şi nu numai, la adulţii abuzaţi în copilărie atitudini de genul: “Trebuia să mă bată pentru că făceam prostii şi dacă nu mă bătea nu ajungeam aşa cum sunt acum”. Aceşti adulţi procedează deseori la fel cu proprii copii considerând că “bătaia e ruptă din rai”. Psihopaţii, criminalii, pedofilii, tiranii unui popor au fost violentaţi şi abuzaţi grav în copilărie. Dacă ei reuşeau să conştientizeze tot răul pe care l-au făcut adulţii din viaţa lor, să nu îl nege, să îşi conştientizeze furia, frustrarea faţă de aceştia, găseau o modalitate matură de a rezolva violenţele din copilărie, decât agresându-i pe alţii. Aceste persoane joacă des rolul Persecutorului din triunghiul dramatic. La sfârşitul jocului însă comută în victimă.

Identificarea cu victima[i]: prin contrast cu mecanismul de mai sus, persoana se comportă în aşa fel încât „cere” inconştient altuia să o violenteze, neconştientizându-şi de fapt propria agresivitate, furie, ostilitate. Această persoană joacă rolul victimei sau salvatorului din triunghiul dramatic, la sfârşitul jocului putând comuta în persecutor.

[i] Pag. 93, MacGregor, 1991 in Blackman, Jerome S, 101 Apărări, Cum se autoprotejează mintea, Editura Trei, Bucureşti, 2009

Agresiunea pasivă: persoana (aparent) este de acord cu ce spunem, pe ascuns ne critică, cârcoteşte, având atitudine „pasiv agresivă”. Persoana îşi exprimă ostilitatea, agresivitatea, resentimentele în mod mijlocit.

Întoarcerea către propria persoană (A simţi furie faţă de cineva însă a redirecţiona furia către tine): persoana nu îşi acceptă agresivităţile, criticile, furiile faţă de o alta şi le întoarce către sine, făcându-şi rău. De multe ori, din cauza unor principii rigide, religioase care spun că nu este „bine să fii agresiv cu altul şi să fii mânios”, dintr-o morală patologică şi neecologică, persoana preferă să se autoagreseze (fizic, emoţional). Astfel ajunge să se autoflageleze. Falsele accidente, în acest caz pot fi tendinţe de autodistrugere. Acest mecanism de apărare poate distruge sănătatea psiho-emoţională şi chiar fizică a persoanei. Se întâmplă foarte des ca persoana care are tulburare depresivă să folosească acest mecanism de apărare: în loc să îşi exprime furia direct, asertiv, o întoarce spre sine. Alteori acest mecanism este folosit şi în doliul patologic, când persoana refuză să îşi recunoască furia şi ura faţă de persoana pierdută şi o întoarce spre sine.

Raţionalizarea – Persoana caută şi găseşte explicaţii aparent raţionale, pentru a ascunde motivaţiile adevărate inconştiente ale gândurilor şi sentimentelor ei. Raţionalizarea este un mecanism des uzitat social, colectiv, observată des în ideologiile religioase, politice, sociale. Mulţi fanatici îşi maschează prin argumente aparent raţionale: misoginismul, fanatismul, discriminările şi intoleranţele de orice fel. Acest mecanism de apărare este foarte periculos şi cuprinde mase întregi de oameni. Fanaticii de orice fel folosesc acest mecanism de apărare pe lângă proiecţie „ei sunt răi, noi nu”, sau “jucăria mea e mai bună ca a ta”. Un om care raţionalizează nu raţionează de fapt şi nu gândeşte deloc logic, ci doar pretinde că o face. Schemele lui mentale sunt pline de convingeri disfuncţionale, de gândire magică, prejudecăţi. “

[i] Vezi la Pag. 59-63 Blackman, Jerome S, 101 Apărări, Cum se autoprotejează mintea, Editura Trei, Bucureşti, 2009

[ii] Pag. 149, 155, 157 Blackman, Jerome S, 101 Apărări, Cum se autoprotejează mintea, Editura Trei, Bucureşti, 2009

Concluzie :

– este ok sa ne gindim la noi insine, sa ne satisfacem nevoile

– este ok sa spunem NU

– este ok sa ajutam cind putem, daca vrem, neconditionat

Cristiana Alexandra Levitchi – psihoterapeut