Drumul spre noi insine nu are scurtaturi 2

Articole conexe :

http://www.sensart.ro/psihoterapie-ce-este.html
https://cristianaalexandralevitchi.wordpress.com/2010/05/14/riscurile-psihoterapiei/
https://cristianaalexandralevitchi.wordpress.com/2011/11/25/o-relatie-autentica-sigura-si-de-durata-se-construieste-in-timp/
https://cristianaalexandralevitchi.wordpress.com/2012/09/14/yalom-despre-beneficiile-psihoterapiei-de-lunga-durata/

https://cristianaalexandralevitchi.wordpress.com/2015/03/30/de-ce-nu-ne-schimbam-peste-noapte/

Filme : https://cristianaalexandralevitchi.wordpress.com/2012/08/22/filme-cu-tema-vulnerabilitate-curaj-rusine-stima-de-sine-control/

Drumul spre noi înşine nu are scurtături

Nu există scurtături în drumul spre noi înşine, ci doar întreruperi.

Când o persoană creşte personal, se dezvoltă, merge la consiliere-terapie se întâlneşte cu riscul de a nu mai fi (total) pe placul partenerului şi familiei de origine, pentru că treptat îşi descoperă nevoile personale (care poate nu sunt şi nevoile cuplului, familiei), îşi redescoperă dorinţele, aspiraţiile, valorile, poate îşi dezvoltă o altă viziune despre sine, alţii şi viaţa (de cuplu, de familie). Aceste schimbări, bulversează viaţa de cuplu-familie, creează un cutremur. Deseori este necesar ca şi ceilalţi membri ai cuplului-familiei să conştientizeze că ar fi benefic să meargă şi ei la consiliere-terapie personală. Unii ajung, alţii nu. Unii se schimbă şi ei, în momentul când partenerul lor se schimbă, alţii nu acceptă schimbarea şi atunci relaţia este în impas. Este necesar ca cei doi sau trei sau patru să înţeleagă şi să accepte că singurul lucru etern pe lume în afară de moarte este schimbarea. Schimbarea sperie şi creează angoase. Acestea sunt foarte greu de gestionat dacă nu se doreşte, dacă nu există resurse interne. De foarte multe ori când o persoană face psihoterapie, au loc schimbări inconştiente şi la membrii familiei. Familia este un sistem şi când o parte se schimbă influenţează totul.
O femeie abuzată fizic, emoţional, material vine la psihoterapie şi înţelege că pentru a fi bine este nevoie să îndepărteze persoana care o agresează. Situaţia în care şi partenerul ei este dispus să vină la psihoterapie şi să schimbe comportamentul este ideală, însă în practică nu se întâmplă mereu să vină şi partenerul. Atunci, clienta va trebui să aleagă o altă cale decât să rămână cu persoana care o abuzează. Schimbările persoanei care vine la psihoterapie nu sunt pe placul aparţinătorilor, scopul lor ascuns fiind acela că psihoterapeutul “să dreseze” mai bine persoana pentru a le face lor pe plac. El se va strădui să o menţină în aceeaşi mentalitate şi o va descuraja evident să mai vină la terapie.
Acesta este “un risc” mare al psihoterapiei (consilierii, dezvoltării personale). În risc se află şi curajul, puterea, forţa. Puterea deseori înspăimântă şi terifiază, de aceea deseori persoanele rămân cu lucrurile “negative” doar pentru că sunt cunoscute, confortabile şi previzibile.
Îmi vine în minte replica unei cercetătoare sociolog, Brené Brown care într-un discurs al său despre vulnerabilitate (pe care vi-l recomand să îl vizionaţi) a concluzionat că are nevoie să meargă la psihoterapie personală să îşi rezolve “vulnerabilitatea”. Ea descrie cu mult umor cum i-a spus psihoterapeutei că vrea să rezolve repede treaba cu vulnerabilitatea, dar fără prostii de genul să vorbească despre părinţi şi altele de acest fel… Psihoterapeuta a zâmbit şi ea a înţeles atunci că o să fie “greu”… În discurs supune că a urmat un an de psihoterapie (care nu e neapărat mult) şi că la sfârşitul psihoterapiei a înţeles că de fapt oamenii puternici sunt oamenii care îşi acceptă vulnerabilitatea şi o lasă să iasă la iveală. E nevoie de mult curaj a vorbi despre noi cu greşelile noastre, cu temerile noastre, cu neîmplinirile noastre. Pot spune că un om puternic ajunge la psihoterapie tocmai pentru că îşi dă voie să simtă vulnerabilitatea, îşi dă seama că are nevoie să ceară ajutor specializat.
Nu trebuie totuşi să fii total nefuncţional sau să ai simptome somatice, emoţionale ca să începi un demers de cunoaştere la psihoterapeut. De ce? Pentru că psihoterapia este despre viaţa de zi cu zi trăită de client care poate nu e întocmai cum şi-ar dori-o. Pentru că fiecare dintre noi avem pete oarbe pe care nu le putem accesa decât ghidaţi. Oricâtă literatură de self help am citi, avem nevoie de o integrare şi cel mai bine o facem împreună cu un specialist în domeniu. Multă lume dă argumente de genul: de ce să ajung la psihoterapeut pentru că mă poate asculta şi un prieten. Da, fireşte multe persoane au capacităţi psihologice, au un mic psiholog interior, au şi intuiţie. Diferenţa între un specialist psihoterapeut şi un prieten, coleg, rudă e că primul are autoritate (se ştie că nimeni nu este profet în satul lui), are expertiză, are formare specifică şi cel mai important: a fost el însuşi client în propria psihoterapie. O persoană trecută prîntr-o psihoterapie de durată medie, nu numai că este funcţională, este împăcată cu trecutul, este autentică, onestă, capabilă de a îşi recunoaşte vulnerabilităţile, limitele, părţile mai puţin “plăcute” ale personalităţii ei, are curajul de a nu fi perfectă şi puternică şi mereu pe placul altora, mereu “în formă”, are maturitate emoţională, ştie să se valorizeze, se iubeşte pe ea însăşi, ştie să îşi verbalizeze emoţiile, le poate analiza, are o stimă de sine echilibrată, este capabilă de a avea relaţii stabile şi cel mai important lucru după mine: este atât de puternică şi curajoasă astfel încât se autodezvăluie fără a epata, fără a se simţi vizată, fără a fi suspicioasă. A ajunge să nu mai râzi de tine (autoironia) când vorbeşti despre o întâmplare nefericită, iată suprema autenticitate. A îţi arăta vulnerabilitatea, a recunoaşte că suferi, a trăi suferinţa şi a merge mai departe onest, real şi autentic iată scopul nedeclarat al oricărei psihoterapii şi dezvoltări personale. O persoană trecută prin psihoterapie personală recunoaşte cu uşurinţă o alta care a trecut şi ea prin psihoterapie personală.
Există psihoterapii scurte centrate mai ales pe simptom şi psihoterapii medii şi lungi centrate şi pe cauza. Psihoterapiile umaniste (de durata medie şi lungă: adleriană, analiza tranzacţională, experienţială, gestaltterapie, psihodramă, rogersiană, psihanaliza, psihoterapia psihanalitică, etc) urmăresc de obicei mai multe scopuri: de scurtă durată, centrată pe remisia simptomului iniţial şi cele mai de lungă durată în care se lucrează pe cauză, pe trecutul personal, clientul învăţând să “răspundă” în prezent şi viitor, adecvat la evenimentele de viaţă. Personal cred că o psihoterapie eficientă nu este aceea care are pe moment rezultate „spectaculoase”, ci în timp, rezultate durabile. Cele două puncte principale ale psihoterapiei (dezvoltării personale în genere) sunt următoarele: conştientizarea şi schimbarea. În primul pas, al conştientizării sunt importante funcţiile gândirii şi simţirii pe când în cel de-al doilea pas funcţiile acţiunii (punerea în practică) a ceea ce persoană a descoperit în prima parte. Pentru că demersul să aibă succes clientul este nevoie să posede nişte calităţi personale (unele dintre ele regăsindu-se şi mai jos): să fie răbdător, determinat, analitic, perseverent.
Psihoterapia nu este uneori comodă şi nici „nedureroasă”, însă la sfârşitul procesului de cunoaştere, persoana este mai integrată cu sine şi cu alţii, mai autentică. Asemui psihoterapia cu munca unui chirurg. Dacă ne rănim şi punem leucoplast direct pe rană, fără a o dezinfecta, ea va coace şi la un moment dat se va sparge. Psihoterapia seamănă cu procesul de dezvelire a rănii, de curăţare, de dezinfectare, de cicatrizare într-un sfârşit. Uneori pe parcursul terapiei sentimentele şi stările vor fi bulversante, înainte de a se reaşeza şi restructura.
În toate psihoterapiile soluţiile la problemă se găsesc împreună cu persoana. De fapt clientul este expert în viaţa lui, psihoterapeutul nu îl ajută decât să îşi găsească resursele şi răspunsurile. Clientul devine co-parte din psihoterapie, co-terapeut. Unii psihoterapeuţi folosesc sugestii şi biblioterapie în cadrul şedinţelor. Psihoterapia întotdeauna se continuă şi în afara şedinţei propriu zise.
În unele psihoterapii mai directive cei doi protagonişti discuta despre scopul pentru care vine persoana în terapie, foarte clar, concret, practic din primele şedinţe. În alte psihoterapii mai nondirective nu se discută neapărat despre scopuri şi obiective (uneori nici clientul nu şi le defineşte clar decât după câteva şedinţe). Pe de altă parte, scopurile se pot schimba pe parcursul psihoterapiei. Dacă în prima instanţă o persoană vine să “rezolve” atacul de panică, după rezolvare, posibil va avea un alt scop “să se înţeleagă mai bine şi să se simtă mai bine cu ea însăşi” şi psihoterapia se mută în alt registru mai adânc, şedinţele fiind axate pe trecutul personal sau transgeneraţional al persoanei. Dacă primul scop este bazat pe eliminarea simptomelor vizibile, al doilea conţine în el aspecte mult mai profunde, chiar filosofice, ce ţin de existenţa însăşi. Psihoterapeutul poate vedea un alt scop pentru investigare şi rezolvare şi îi poate semnala clientului. Contează fireşte şi personalitatea psihoterapeutului, indiferent din ce formare face el parte. Primele şedinţe oricum sunt de intercunoaştere şi de adaptare reciprocă a stilurilor. Psihoterapeutul poate avea un stil mai logic, mai analitic sau mai artistic, poate fi mai directiv sau mai puţin directiv. Importanţa relaţiei terapeutice este definitorie pentru ca o psihoterapie să meargă bine. Cred că pentru fiecare persoană există un psihoterapeut bun, în sensul că relaţia dintre cei doi face ca acel psihoterapeut să fie bun pentru acel client şi acea psihoterapie să meargă bine. Un psihoterapeut poate să aibă multă expertiză în anumite tipuri de cazuri, poate să lucreze bine cu anumiţi clienţi, însă nu poate să lucreze cu toate problematicile şi nici nu toată lumea, aşa cum un client poate să meargă la un psihoterapeut recomandat, însă să nu fie pe stilul lui şi atunci are dreptul de a merge la un altul compatibil. Pe de altă parte, ar fi mult mai eficient pentru client dacă psihoterapeutul este format în două psihoterapii (sau chiar mai multe) pentru a fi mai flexibil în abordarea clientului.
În unele psihoterapii (în funcţie de şcolile respective) se discută despre obiective clare de la prima şedinţă. Nu toate şcolile merg pe obiective, scopuri bine definite, psihoterapia desfăşurându-se în funcţie de materialul psihologic prezentat de client. Uneori nici clientului nu îi sunt lămurite scopurile de aceea ele se pot defini în mai multe şedinţe şi redefini. Oricum în orice serviciu de acest gen (dezvoltare personală, consiliere, psihoterapie, coaching, constelaţii familiale – individuale) există un cadru de lucru şi anumite reguli, principii.
Psihoterapeutul se angajează să fie prezent fizic şi psihologic la şedinţe, să ofere cadrul de lucru, să întreprindă acţiuni bazate pe tehnici şi metode care să îndeplinească scopul pe care îl are clientul, să lucreze şi să exploreze împreună cu clientul problematica acestuia. Este necesar ca persoana să nu aibă expectaţii irealiste cu privire la ce se întâmplă. Multe persoane care nu cunosc ce înseamnă psihoterapia (consilierea, consultanţa) cred că specialistul trebuie să facă totul pentru ele. Adevărul este că psihoterapia este o repetiţie pentru viaţă. Clientul în viaţa de zi cu zi nu o să meargă de mână cu specialistul pe stradă, ci clientul va învăţa în şedinţe cum să meargă singur pe stradă.
Consultanţa, consilierea, psihoterapia, dezvoltarea personală psihologică nu constituie panacee universale. Aceste terapii prin cuvânt nu rezolvă totul, însă rezolvă îndeajuns de multe (dacă clientul e şi deschis şi dispus să persevereze) în aşa fel încât percepţia asupra lucrurilor din viaţă va fi mai echilibrată, mai profundă, mai autentică.
O regulă de contractare eficientă (conform analizei tranzacţionale) este aceea că persoana care vine la psihoterapie să îşi promită sieşi să nu îşi facă rău ei şi altora. (vezi pag. 38 – 44 Goulding Mary şi Robert, Ed. Mirton, 2011). Astfel, în cazul în care un client vine la o şedinţă sub influenţa băuturii sau drogului, atunci acea şedinţă nu se ţine şi este nevoie să fie rediscutat angajamentul.
De asemenea, se discută importanţa prezenţei la şedinţe din partea clientului. Este semnificativ pentru mersul psihoterapiei faptul că un client întârzie mereu sau simte nevoia să stea mereu peste programul alocat, sau contramandează mereu şedinţele. Aceste aspecte sunt foarte importante şi este necesar a fi discutate. De asemenea, s-a constatat că o persoană trebuie să îndeplinească anumite criterii pentru a fi apta pentru un asemenea demers. O persoană motivată, care perseverează, este o persoană care va depune efort în demersul de cunoaştere. Fără efort personal nu există schimbare în bine. Starea de rău se menţine mai uşor decât starea de bine, de aceea pentru starea de bine este nevoie de efort susţinut. Schimbarea în prima fază trezeşte teama, pentru că noul trezeşte teama şi nesiguranţa. Persoana are nevoie să facă faţă nesiguranţei şi procesului trecerii de la o fază la alta. Acestă trecere nu este uşoară şi nici lină de cele mai multe ori. Pe parcursul psihoterapiei, persoana se va obişnui cu un alt mod de a fi. Iată adevărata provocare. În cazul adicţiilor pe lângă terapia medicamentoasă şi celelalte terapii, terapia de scurtă durată pentru stabilizarea clientului este de dorit. Psihoterapiile care merg mai în profunzime sunt excelente după stabilizarea clientului.
Principiile legate de obiective şi scopuri în analiza tranzacţională (vezi pagina 184-188 Stewart, Ian; Joines, Vann, Ed. Mirton, Timişoara, 2004) se aseamănă foarte mult cu principiile din NLP.
Obiectivele şi scopurile pe care le are clientul trebuiesc formulate în termeni concreţi, observabili, ecologici pentru sine şi persoanele implicate (de exemplu familie), specifici, clari, pozitivi, realişti, realizabili (fără utopii). Dacă o persoană îşi doreşte să plece în altă ţară şi familia nu doreşte acest lucru, scopul ei nu e ecologic.
Întotdeauna există un risc în psihoterapie, riscul este schimbarea. Clientul trebuie să aibă în vedere că schimbarea implică şi alte schimbări. Pentru toate acestea se plăteşte preţul obişnuinţei. O vorbă din bătrâni spune “Rău cu rău, dar mai rău fără de rău”. Cu alte cuvinte, răul este cunoscut şi clientul îl poate controla, binele este necunoscut şi nu ştie cum va fi şi cum se va simţi. Uneori ce îşi doreşte clientul în psihoterapie e iluzoriu şi atunci este nevoie să se clarifice scopurile. Obiectivele şi scopurile irealiste nu au ce căuta în psihoterapie. De aceea psihoterapia sparge iluziile. Nu pe toate, pe majoritatea, cele care cu adevărat contează pentru ca persoana să se simtă mai bine cu viaţa ei. Clientul trebuie să pună în balanţă raportul beneficii – costuri. De asemenea schimbarea are nevoie de susţinere. Uneori membrii familiei nu văd cu ochi buni schimbarea tocmai pentru că şi ei sunt nevoiţi să se schimbe. Când un membru al familiei se schimbă, multe lucruri se schimbă.
Psihoterapia individuală va începe cu scopuri foarte clare şi ferme, de scurtă durată, însă, uneori se va continua mai analitic, dinamic, fără scopuri aparente, declarate, obiectivate.
O psihoterapie eficientă se centrează pe problematica prezentă de „aici şi acum” (pentru că persoana are nevoie să fie ancorată în realitatea prezentă) însă şi pe analizarea trecutului.
Orice fel de relaţie (de cuplu, de prietenie, de terapie) se construieşte în timp, nu peste noapte, cu multă răbdare, constanţă, securitate. Facilitatea oricărei psihoterapii se realizează prin relaţia psihoterapeutică, care este necesar să fie constantă, prezentă în aşa fel încât adultul să capete încredere în sine şi alţii şi să schimbe ceva în comportamentul lui. A avea încredere în celălalt, cere timp. Cum se ajunge să avem o relaţie de durată? Teoria ataşamentului explică foarte bine acest aspect. Ataşamentul sigur sau nu este construit în primele momente de viaţă şi/sau pe parcursul copilăriei/adolescenţei. După cum ştiţi, un punct de fragilizare psihologică a viitorului adult este acela când persoana de ataşament primar (de obicei mama) se reîntoarce la servici în primele luni după naştere. Ruperea contactului înseamnă o rupere de relaţie. Dacă adultul nu dezvoltă mai apoi o relaţie sigură cu cineva (relaţie sigură însemnând constanţă şi prezenţă) atunci încrederea lui în sine şi alţii vă fi mică. Uneori este nevoie de şase luni sau mai bine, pentru ca o persoană să se dezvăluie cu adevărat, autentic (mai ales o persoană cu ataşament evitant). Pentru că o persoană cu stil de ataşament nesigur (oricare ar fi el) să ajungă la un stil de ataşament sigur, este nevoie de ani… uneori (persoana cu ataşament nesigur nu va avea încredere şi mereu va testa, va fugi). Aşa cum stilul de ataşament nesigur s-a clădit în timp, are nevoie de timp pentru a pieri pentru a fi înlocuit cu ataşament sigur. Aveţi răbdare cu voi înşivă!
Irvin D. Yalom şi M. Leszcz (vezi pag. 239 – 243, Ed. Trei, 2008) au descris criteriile de excludere şi de includere a unei persoane pentru psihoterapia de grup ambulatorie. Consider că aceste criterii se pot aplica la fel de bine şi pentru consilierea/psihoterapia individuală ambulatorie cât şi pentru dezvoltarea personală (când persoana nu este spitalizată, este funcţională, nu are deteriorări semnificative din punct de vedere somatic, psihologic). Ele corespund destul de bine cu factorii protectori descrişi de Eagle : inteligenţa generală, sistemul social fiind doi dintre factorii importanţi ca şi protecţie împotriva traumei. Pentru a începe un demers de cunoaştere de sine (prin psihoterapie, consiliere, dezvoltare personală) pe lângă inteligenţă, este nevoie de creativitate. Creativitatea nu este decât sora mai mare a inteligenţei (care este capacitatea de a rezolva probleme, situaţii în “aici şi acum”) şi deci o persoană creativă îşi găseşte şi regăseşte resursele mai uşor decât una care nu este antrenată în acest sens.
Persoana aspirantă la psihoterapie (consiliere, dezvoltare personală şi alte demersuri din zona psihologiei) posedă următoarele caracteristici (adaptare după criteriile lui Irvin D. Yalom şi M. Leszcz vezi pag. 239 – 243):
– Are motivaţie intrinsecă (nu a intervenit nimeni altcineva pentru ca ea să vină la psihoterapie, consiliere, nu este somată de soţ, soţie, părinţi, colegi, şefi să înceapă un asemenea demers)
– Este îndeajuns de inteligentă (are o inteligenţă generală peste 80)
– Are o inteligenţă emoţională bună sau are capacitatea de a o creşte (este capabilă să înţeleagă ceea ce se întâmplă cu ea, are capacitate de a gândi despre gândurile şi emoţiile sale, a le analiza. – Are deschidere psihologică, sensibilitate psihologică, are capacitate de a îşi analiza comportamentele, emoţiile, are capacitate de introspecţie, are deschidere pentru autodezvăluire, are capacitate de a gândi despre emoţiile proprii)
– Poate să sintetizeze informaţia, să poată lua decizii conştiente
– Are toleranţă la frustrare
– Are perseverenţă şi răbdare pentru a lucra
Persoana care se încadrează mai jos nu este o bună aspirantă pentru psihoterapie individuală şi grup (consiliere, dezvoltare personală ambulatorie):
– Nu are inteligenţă generală peste 80
– Nu este într-un moment/situaţie de criză (sevraj, tentativă de suicid)
– Nu are sensibilitate psihologică
– Toleranţa la frustrare este scăzută
– Perseverenţă şi răbdare pentru proces foarte joase
– Refuză sau este incapabilă de a se autoanaliza (chiar datorită limitării intelective)
– Nu are simţul introspecţiei
– Nu are suficientă putere de a îşi stăpâni propriile emoţii şi sentimente (are o inteligenţă emoţională/socială foarte scăzută)
– Doreşte să i se dea răspunsuri pe tavă, fără a lucra deloc la conştientizarea problemelor
– Refuză luarea în considerare a unor perspective de vedere noi
– Refuză disconfortul şedinţelor (a lucra asupra psihicului este de multe ori inconfortabil şi este nevoie de un anumit grad de toleranţă a durerii şi suferinţei emoţionale)
– Are un grad mare de negare a problemelor
– Suferă de tulburări cerebrale (neurologice), demenţe
Tot după Irvin D. Yalom şi M. Leszcz, un grup de psihoterapie nespecific nu poate satisface şi susţine nevoile specifice ale unor problematici psihologice şi psihiatrice.
Persoanele cu următoarele tulburări de mai jos au nevoie mai întâi de tratament psihiatric sau în paralel tratament medicamentos psihiatric, psihoterapie individuală/grup specializat:
– Persoanele care suferă de diagnostice de boli psihotice şi în episod acut psihotic (schizofrenie, cu deliruri cronice sistematizate – paranoia şi parafrenii, psihoză maniaco-depresivă numită mai nou tulburare afectivă bipolară, depresie psihotică)
– Persoanele diagnosticate cu anorexie care necesită tratament psihiatric medicamentos
– Persoanele diagnosticate cu episod acut depresiv profund cu tendinţe suicidare
– Persoanele diagnosticate cu tulburări de personalitate (sociopatii, psihopatii): de tip paranoid, de tip schizoid, de tip antisocial, de tip histrionic, de tip obsesiv-compulsiv, de tip evitant, de tip emoţional instabil (borderline)
– Persoanele diagnosticate cu adicţii
– Persoanele diagnosticate cu boli degenerative, grave care le afectează fizic au nevoie înainte de psihoterapie de a urma tratament medical
Persoane care trec prin episoade psihotice acute, care sunt diagnosticate cu o psihoză şi tulburare de personalitate , anorexie, dependenţă de drog, alcool au nevoie mai întâi de consult psihiatric şi/sau tratament medicamentos psihiatric şi apoi deseori de psihoterapie într-un grup de suport cu persoane cu aceeaşi problematică şi/sau psihoterapie individuală/de familie în cadrul spitalicesc.
După stabilizarea lor pot adera la psihoterapie în cadru ambulatoriu. De altfel persoanele care au o tulburare de personalitate ajung la psihoterapie doar când anumite simptome (anxioase, fobice, depresive) transpar şi le invalidează viaţa, nu pentru că sunt conştiente de bizareria comportamentelor şi gândurilor lor.
De aceea, candidatele cele mai bune pentru psihoterapie (ambulatorie) sunt persoanele cu tulburări nevrotice, care sunt conştiente de problematica lor.
Nu în ultimul rând un criteriu greu de eludat, este cel al finanţelor. Costul formării specialistului este mare şi atunci preţul şedinţelor nu şi-l poate permite oricine. De multe ori, persoanele care au cea mai mare nevoie de psihoterapie nu ajung să beneficieze din primul moment de psihoterapie, pentru că înainte de a ajunge la “terapia prin vorbe” au nevoie de ceva vital: de siguranţa fizică şi materială, chestiune îndeplinită de obicei de o echipă interdisciplinară formată din avocat, asistent social, asistent medical, jurist. Nu o să ajungă niciodată o persoană abuzată în familie, anesteziată psihic să între într-un cabinet de psihoterapie înainte de a îşi rezolva celelalte problematici stringente din viaţa ei. Ea va avea nevoie mai întâi de îngrijiri de altă natură decât de cele psihologice (locuinţă, servici, protecţie fizică).
Formarea în majoritatea psihoterapiilor durează peste patru ani în care obligatoriu cel care doreşte să devină psihoterapeut îşi face propria psihoterapie şi/sau dezvoltare personală. Sunt doar câteva tipuri de psihoterapii de scurtă durată la care cursanţii nu sunt obligaţi în cadrul formării lor să fie ei înşişi clienţi. Totuşi, cum să avem pretenţia că tratăm alte persoane dacă noi înşine avem probleme nerezolvate din trecut şi nu ne-am aflat niciodată de partea cealaltă pe scaunul clientului ? De altfel, cea mai bună garanţie că un psihoterapeut face bine ceea ce face este să îşi fi făcut psihoterapie personală şi mai ales pe tot parcursul vieţii să fie conştient că uneori este nevoie să se reîntoarcă în terapie. Tocmai pentru că oamenii nu sunt roboţi şi rezonează unii cu alţii, psihoterapeuţii (consilierii) au nevoie de lucru cu sine pe tot parcursul vieţii. De aceea au loc întruniri între psihoterapeuţi (intervizări şi supervizări).
Consider necesară psihoterapia personală a fiecărei persoane care lucrează cu omul (sociolog, psiholog, psihiatru, medic, asistent medical, coach, trainer, asistent social, profesor, educator, învăţător, preot, terapeut complementar, manager, facilitator constelaţii, avocat, judecător, mediator, om politic etc). Persoanelor care nu au formare de psihoterapie sau nu profesează în psihiatrie şi psihologie clinică şi totuşi se ocupă de dezvoltare personală nu le-ar strica o formare teoretică, anumite cursuri de specialitate (cunoştinţe de bază în psihologie, psihiatrie). Altfel este dificil să spunem că ne facem treaba bine dacă noi înşine avem nerezolvate unele aspecte din trecut.
Un demers psihologic de durată medie şi lungă asigură bazele unei schimbări profunde a clientului. Folosirea unor metode disparate fie ele şi preluate din unele şcoli de psihoterapie nu conduc la esenţă. Doar o relaţie sigură şi constantă cu specialistul poate asigura creşterea şi dezvoltarea, aşa cum relaţia cu prima persoană de ataşament asigură supravieţuirea fizică şi psihologică.
Psihoterapia se poate combina cu următoarele metode conexe: constelaţiile sistemice/familiale, brainspotting, NLP, EMDR, ESPERE şi altele.
Brainspotting-ul este un instrument terapeutic care restructurează nivelul neurologic operând asupra simptomelor emoţionale, fizice şi traumelor neconştientizate, astfel încât persoana se simte după procesare, mai bine cu ea însăşi şi la nivel somatic, emoţional, mental. Este folosit în lucrul cu traumele, cu problemele emoţionale, cu somatizările însă şi pentru deblocarea creativităţii. Amintirile traumatice se observă puternic şi în planul somatic. Ca şi EMDR-ul (Eye Movement Desensitization and Reprocessing) acţionează asupra amintirilor corporale, lucrează pe ambele emisfere cerebrale, asupra creierului limbic (mai ales asupra amigdalei). Memoria afectivă este readusă în câmpul conştient şi procesată. Aceste metode sunt folosite cu succes în tratarea sindromului de stres posttraumatic, însă şi în alte traume. Brainspotting-ul şi EMDR-ul sunt utilizate numai de specialişti psihoterapeuţi, psihiatri, psihologi clinicieni.
Aceste tipuri de instrumente de terapie sunt indicate a fi lucrate împreună cu şedinţe de psihoterapie. NLP-ul de exemplu este un instrument excelent de dezvoltare personală însă nu se poate avea pretenţia că într-o şedinţă se pot rezolva probleme pe care le ducem în spate de o viaţă. Am auzit la câteva persoane spunându-mi că unii au mers la terapie o şedinţă şi şi-au rezolvat problema. Depinde de “problemă”, depinde de aşteptările persoanei şi mai ales depinde de “coacerea” soluţiei. Da, miraculos, o persoană poate să îşi “rezolve” o problemă într-o şedinţă pentru că răspunsul la problema ei era copt poate de doi ani şi nu i-a trebuit poate decât un cuvânt sau un feedback dat de specialist. Miracolul, de fapt, nu există, există doar inconştientul persoanei care a copt soluţia atâta vreme şi a scos-o la iveală în acea şedinţă. Altfel, fără efort nu există succes.
Nu recomand nimănui să meargă la un specialist care facilitează constelaţii şi NLP dacă acela nu are o formare serioasă, deoarece metodele cu pricina sunt foarte profunde şi trebuiesc manevrate după anamneză şi câteva şedinţe de cunoaştere a problematicii persoanei. Mai mult, persoana care merge la o sesiune de NLP şi constelaţii fără acele şedinţe preliminare (pe care psihoterapeutul le face prin protocol) poate să îşi deschidă “cutia Pandorei” pe care nu o va mai putea închide şi atunci are nevoie de asistenţă psihoterapeutică pentru a continua investigaţia.
De asemenea metoda hipnozei se poate folosi corelat cu psihoterapia, însă numai corelat, înainte de a face hipnoză, psihoterapeutul trebuie să ştie să facă psihoterapie.
O altă metodă de dezvoltare personală pe care eu o consider eficientă, tocmai pentru că durata formării specialiştilor este la fel de mare ca la psihoterapie (şi cursanţii au parte de psihoterapie personală în timpul formării), este metoda ESPERE a lui J. Salome, care a integrat concepte din psihanaliză într-un mod original. Metoda se poate corela de asemenea cu orice tip de psihoterapie.
Şi ajungem iar la ideea că fără a ne conştientiza trecutul, nu putem schimba prezentul şi viitorul.
Aveţi răbdare cu voi înşivă şi alegeţi-vă cu atenţie specialistul care să vă însoţească în această călătorie importantă. Relaţia cu el este importantă tocmai pentru că o să învăţaţi alături de el să renaşteţi din punct de vedere psihologic.

Biblioterapia si bibliografia o gasiti in carte.
Fragment din cartea „Acolo unde poti fugi de tine si de viata ta – O incursiune in lumea dependentelor si a comportamentelor adictive” Cristiana Alexandra Levitchi, Clara Toma, editura Ascendent http://www.sensart.ro/acolo-unde-poti-fugi.html

Anunțuri

Cind credem ca scurtaturile ne duc la rezultat – Drumul spre noi insine nu are scurtaturi

Practic nu există zonă în viaţa noastră de zi cu zi în care să nu avem nevoie de psihologie, de dezvoltare personală psihologică, de a învăţa comportamentul asertiv, a ne stimula inteligenţa socială şi emoţională. Poate doar persoanele care locuiesc izolat şi nu interacţionează cu ceilalţi oameni nu au nevoie de dezvoltare personală psihologică, în rest fiecare dintre noi ar fi de dorit s-o avem în vedere pentru simplul fapt că ne scuteşte de multe probleme în prezent şi în viitor. Înainte de relaţia cu spiritualitatea, divinul, transcendenţa oricum le-am spune este necesar ca relaţia cu noi înşine şi cu ceilalţi să fie bună. Avem nevoie să creştem personal, să ne simţim mai bine interior, să fim împliniţi. Este excelent că în ultimii ani şi în România s-a dezvoltat acest domeniu. Unii însă o percep ca pe o chestiune la modă şi merg la asemenea traininguri pentru că sunt în trend, la fel ca şi cursurile de dezvoltare spirituală.

Este o modă care durează de ceva vreme “a merge la traininguri” pentru “dezvoltarea gândirii pozitive, încrederii în sine”. Toate aceste deziderate sunt excelente, însă unele dintre persoanele care merg compulsiv la astfel de cursuri, seminarii, sesiuni individuale pentru a se antrena mereu şi mereu, pentru a accede la diverse abilităţi, pentru a accede eventual la un alt post mai sus şi tot mai sus au de fapt mania Perfecţiunii. Ele au credinţa nefuncţională care spune că participând la “mai multe” seminarii, traininguri de o zi sau câteva zile le fac să gândească super pozitiv, sau să aibă o încredere în ele debordantă. Ele nu înţeleg însă că după câteva astfel de workshopuri nu devin peste noapte alte persoane cu noi abilităţi. Informaţia are nevoie să se sedimenteze, să dospească şi să fie aplicată pentru a da roade. Chiar dacă există conştientizarea (deşi nici conştientizarea nu se face de obicei doar în două zile decât dacă persoana are antrenament pentru introspecţie), punerea în practică durează luni de zile. Şi tocmai asta nu înţeleg majoritatea persoanelor care practică astfel de activităţi. La un moment dat creierul lor ia foc. Dă pe afară de atâta informaţie.

De multe ori vor răspunsuri pe tavă, fără să depună energie. Şi tocmai aceasta este realitatea, fără energie nu se realizează nimic. Practic persoana care merge compulsiv la astfel de cursuri, seminarii, sesiuni individuale pentru a se antrena mereu şi mereu, pentru a accede la diverse abilităţi, funcţii etc, are de fapt tot mania Perfecţiunii.

Bibliografia şi biblioterapia au rolul lor. Sunt persoane care desconsideră cărţile considerând că acelea nu le rezolvă problemele practice pe care le au acasă sau la servici. Ca să parafrazez o zicală “cu o carte nu se face primăvara” însă, o carte poate pune sinapsele persoanei la contribuţie, astfel încât să îşi pună întrebările potrivite pentru a ajunge la soluţiile potrivite. Teoria şi practica au nevoie să fie corelate. Pentru a corela teoria cu practica este nevoie de efort, motivaţie pentru schimbare şi de multe ori partea din noi care se teme de schimbare este împotriva cărţilor. Acea parte care se teme de schimbare are preconcepţii, gânduri disfuncţionale cu atât mai înrădăcinate dacă ele provin de la strămoşi. Nimeni nu a spus că schimbarea este uşoară. A schimba ceva înseamnă a “pierde” o bucată din părţile vechi ale personalităţii (poate neeficiente, însă foarte familiare) şi aici intervine procesul de doliu.

Dezvoltarea personală este un termen mai larg în care intră toate programele care au ca scop creşterea psihologică a unei persoane îmbunătăţirea stării psihice şi menţinerea ei (consiliere psihologică, coaching, NLP, psihoterapie). Consilierea psihologică se axează pe prezent şi viitor, la fel ca şi coaching-ul, psihoterapia se axează în primul rând pe trecut, însă având ca scop funcţionarea eficientă în prezent şi viitor. Graniţa între consiliere, psihoterapie, dezvoltare personală este laxă. De altfel în competenţele unui consilier psihologic şi ale unui psihoterapeut, intră şi dezvoltarea personală după cum urmează: “Consilierea psihologică este intervenţie psihologică în scopul optimizării, autocunoaşterii şi dezvoltării personale şi/sau în scopul promovării sănătăţii, prevenţiei şi remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de comportament ale beneficiarilor. Consilierea psihologică se deosebeşte de psihoterapie, focalizându-se pe optimizare şi dezvoltare personală, pe probleme psihologice sau de patologie somatică în care sunt implicaţi factori psihologici. Psihoterapia constă în intervenţia psihologică realizată în mod ştiinţific şi în spirit umanist, în scopul promovării sănătăţii, optimizării, autocunoaşterii şi dezvoltării personale, în scopul modificării factorilor psihologici implicaţi în tulburările psihice, psihosomatice şi în tulburările somatice, precum şi în situaţii de urgenţă şi risc.” (preluat din Norme – Competenţele profesionale ale psihologilor cu drept de liberă practică, conform colegiului Psihologilor)

Toate au ca scop suprem obţinerea unui echilibru în toate aspectele vieţii şi starea de bine a persoanei. Prin dezvoltarea personală, persoana îşi dezvăluie potenţialul, îşi cunoaşte calităţile şi punctele mai puţin bune, le foloseşte adecvat, învaţă să se cunoască pe sine, creşte personal şi profesional. Consilierea se centrează pe aici şi acum că şi dezvoltarea personală şi coaching-ul.

Coaching-ul îmbunătăţeşte performanţele, creşte eficienţa prin dezvoltarea unor abilităţi noi. Coaching-ul clasic, ca să îi spun aşa, nu este decât un fel de antrenare a unei abilităţi şi de obicei este folosit în plan profesional când o persoană doreşte să acceadă la o funcţie în firmă, de exemplu. Partea mai puţin bună este că deseori acea persoană care doreşte neapărat să acceadă la funcţie poate să aibă dependenţă de muncă, pe care să nu o conştientizeze. Această dependenţă de muncă nu este vizată în coaching, deşi este cea care la un moment dat îi va dăuna persoanei pe celelalte planuri ale vieţii. Coaching-ul aplicat reducţionist nu aduce decât dezavantaje clientului în cauză, pe termen lung, chiar dacă pe termen scurt toate obiectivele sunt îndeplinite. Chestiunile profesionale şi cele personale sunt indisolubil legate. Planul familie influenţează planul profesional. Au apărut acum forme diferite de coaching, unele dintre ele nefiind decât forme simplificate ale consilierii psihologice şi a psihoterapiei. Formatorii în coach nu ascund acest adevăr. “Coaching-ul, ca şi psihoterapia, este un mod clar un proces psihologic. Ori de câte ori un coach se ocupă de lumea psihologică interioară a clientului, acesta acţionează pe tărâmul psihoterapiei.” (pag. 15 Perry Zeus, Suzanne Skiffington, Coaching în organizaţii, Ed. Codecs, 2008) De asemenea autorii concluzionează că un coach care nu are licenţă în domeniul psihologiei are nevoie de supervizare la un specialist în psihologie pentru a lucra coaching.

NLP, de asemenea foloseşte tehnici preluate din diverse psihoterapii: gestalt terapie (F. Perls), hipnoza ericksoniană (M. Erickson) şi altele.

Coaching-ul, ca şi NLP-ul nu au ca scop găsirea cauzelor problemelor, însă asta nu înseamnă că nu se învârt în jurul unei problematici psihologice. Exerciţiile de NLP ca şi instrumente de schimbare şi optimizarea sunt excelente dacă sunt folosite responsabil, cu discernământ şi integrate într-o psihoterapie. Sunt persoane care consideră că prîntr-o şedinţă de NLP pot rezolva o fobie spre exemplu.  Chiar dacă prîntr-un anumit exerciţiu se poate diminua fobia, nu înseamnă că omul chiar scapă de tot de fobie şi nici nu înseamnă că află prin acel exerciţiu de NLP cauza fobiei (cu ce mai este ea corelată în viaţa lui). Fobia se poate estompa, însă cauza nu. Cauza rămâne şi erupe altă dată prîntr-un alt simptom. Ea are nevoie să acceadă la cauza fobiei. Până când persoana nu îşi cunoaşte trecutul şi nu îl vindecă este puţin probabil să aibă un viitor care să o împlinească, pentru simplul fapt că trecutul năvăleşte subtil ori de câte ori ne împotmolim în prezent. Trecutul influenţează prezentul şi viitorul. De cele mai multe ori, dacă nu se lucrează asupra cauzei, atunci problema va reveni mereu şi mereu sub altă formă.

În acest domeniu vast şi fără limite al dezvoltării personale (a cărţilor de self help) există astfel de tips & tricks-uri. În cazul în care o persoană vrea să se simtă bine şi să îşi crească stima de sine era la modă un exerciţiu de “gândire pozitivă” care spunea cam aşa: aşează-te în faţa oglinzii şi repetă-ţi de 10 ori pe zi “sunt cel/cea mai deştept/deşteaptă, frumos/frumoasă”. Dacă repeţi de zeci de mii de ori aceasta propoziţie poate 10 % începi să şi crezi. Repetiţia este mama învăţăturii şi exerciţiul putea da roade o vreme, la fel ca şi pudra, ascunde imperfecţiunile, însă în timp problematica inconştientă iese la suprafaţă. “Gândirea pozitivă” fără a lucra asupra părţilor vulnerabile din noi înşine e ca o spoială dată pe nişte pereţi care trebuie scorojiţi până la bază. Această frază nu îţi va rezolva traumele, crizele, problemele existenţiale şi nu te va face să te accepţi pe tine mai mult. Este nevoie de mult mai mult de atât. Dacă o persoană merge la psihoterapeut şi are ca scop să fie mereu pozitivă, asta înseamnă de fapt că psihoterapeutul să facă o vrajă şi persoana să nu simtă durere, teamă, supărare. E ca şi cum aceste sentimente sunt ilegitime. Ele nu trebuie să facă parte din noi. E ca şi cum psihoterapeutul este magician, altă iluzie.

Informaţiile au nevoie de a fi integrate. Altfel facem indigestie. Pentru orice este nevoie de timp: pentru conştientizare, pentru punerea în practică a ceea ce învăţăm, pentru o relaţie autentică. Goana compulsivă după rezultate peste noapte nu duce decât la schimbări superficiale, la entuziasme false.

O persoană nu trebuie să fie neapărat nefuncţională (să aibă simptome clinice) ca să ajungă să vorbească despre trecutul său şi să rezolve unele chestiuni de care nu a fost conştientă care o afectează în prezent. Oricine poate ajunge la psihoterapeut doar pentru a întreprinde un demers de cunoaştere personală. Astfel, persoana poate obţine o viaţă mai echilibrată pe toate planurile vieţii. Este necesar să fie demitizate aceste profesii de psihoterapeut şi psihiatru. Orice om poate ajunge la un moment dat la psihoterapeut şi/sau psihiatru fără a ieşi cu mult din “normalitatea” generală. Aceste demersuri ar trebui să devină fireşti şi în societatea noastră, la fel ca apelarea la medic când avem o problemă somatică.

În cadrul sedinţelor de psihoterapie, clienţii împreună cu psihoterapeutul sau psihologul clinician realizează fără doar şi poate dezvoltare personală după ce lucrează asupra simptomului şi a cauzelor.

Psihoterapia, înainte de „a crea” ceva nou în persoană, are ca rol conştientizarea şi scoaterea la suprafaţă a ceea ce e vechi. De fapt nu putem clădi ceva bun pe un pământ cutremurat. De cele mai multe ori înainte de a face dezvoltare personală şi coaching este nevoie de un demers mai profund. Altfel e ca şi cum am dori să ne cumpărăm mobilă nouă, foarte elegantă într-o casă dărăpănată, cu tavanul căzut. Nu putem pune acoperişul, dacă nu avem temelie sau dacă ea e şubredă. Metaforic psihoterapia înseamnă fundaţia casei, verificarea terenului, asanarea lui, consolidarea, construirea fundaţiei, a stâlpilor de susţinere, a parterului, consilierea ar fi construcţia acoperişului, etajului, coachingul, dezvoltarea personală ar corespunde amenajărilor interioare, designului (stilul de mobilă, culorile, tapetul, textura perdelelor).
Abuzul de dezvoltare personală sau de “antrenare” a diverselor abilităţi creează un blocaj. 
Cit despre dezvoltarea spirituala – inainte de a pune acoperisul este nevoie sa lucram la fundatie si la restul casei. A pretinde ca ne dezvoltam spiritual inainte de a ne vindeca interior printr-un demers psihoterapeutic este doar o iluzie. 
Daca chakra 1 este dezechilibrata, chakra 7 va fi la fel de dezechilibrata.

Priveşte-ţi copilăria în faţă, accept-o şi vindec-o!

Vindecă-ţi trecutul tău şi al strămoşilor ca să ai un prezent şi un viitor fericit!

Mai multe despre dependenta de traininguri de dezvoltare personala si spirituala in cartea de mai jos. Fragment din cartea „Acolo unde poti fugi de tine si de viata ta – O incursiune in lumea dependentelor si a comportamentelor adictive” Cristiana Alexandra Levitchi, Clara Toma, editura Ascendent http://www.sensart.ro/acolo-unde-poti-fugi.html

Despre beneficiile lenei – pentru toti dependentii de munca si activitati diverse

„Viata e ceea ce ti se intampla in timp ce tu esti ocupat facandu-ti alte planuri. ” John Lennon

Este greu sa nu facem Nimic. Traim intr-o societate care promoveaza valoarea muncii si activitatilor in defavoarea altor valori. A avea satisfactii din munca pe care o prestam e una si a ne sacrifica pe altarul muncii e altceva. Despre dependenta de munca mai mult in cartea Acolo unde poti fugi de tine si de viata ta – O incursiune in lumea dependentelor si a comportamentelor adictive” Cristiana Alexandra Levitchi, Clara Toma, editura Ascendent http://www.sensart.ro/acolo-unde-poti-fugi.html
Cineva spunea – ca daca toti dependentii de munca s-ar trata la psihoterapeut economia ar muri. Poate asa ar fi asa, insa, in lumea de azi oamenii pot muri si din cauza ca muncesc prea mult – vezi sindromul burnout : http://www.curier.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=47404&Itemid=374
http://adevarul.ro/sanatate/medicina/sindromul-burnout-oameni-stresul-emotional-arde-interior-1_5197492e053c7dd83fab1667/index.html

Truditorii excesivi in ale muncii si activitatii nu isi permit sa se bucure de roadele muncii si activitatii lor pentru simplul fapt ca nu isi fac timp pentru asa ceva. Trudesc si atit.

Merita citit si aici : http://ro.wikipedia.org/wiki/Lene si despre cartea : Dreptul la lene – http://www.slideshare.net/alinmechenici/dreptul-la-lene, http://www.marxists.org/romana/lafargue/1880/lene.htm
Cartea “Mic tratat pentru lenesi rafinati” – http://www.nemira.ro/bonton/ghidul-lenesului-mic-tratat-pentru-lenesi-rafinati–1882 “trateaza” beneficiile relaxarii (prin hoinarela, plimbari lungi, indeletnicirea cu arta ceaiului, somnul ) asupra sanatatii psihologice si fizice pe termen mediu si lung. Se stie ca in jurul prinzului ne scade energia. Cei care isi permit – trag un pui de somn. Altii iau prinzul insa nu in stil slow dupa cum ar fi bine pentru stomac si psihic ci in stil alert. Concluzia autorului este ca somnul de prinz ne salveaza de epuizarea pe termen lung. Cu cit ne vom jertfi pe altarul muncii cu atit vom fi mai bolnavi fizic si psihologic. Daca nu ne permitem sa ne luam vacante in asa fel incit sa ne relaxam, atunci vom contacta gripe si viroze mult mai des. Boala e doar o forma a organismului de a spune “nu te mai simti vinova/t pentru ca vrei sa te relaxezi si sa dormi – relaxeaza-te pentru ca nu mai pot ! “ In interesul de a reveni la servici cit mai repede industria farmaceutica ne bombardeaza cu analgezice si antipiretice. Totusi, o gripa poate dura mai mult daca persoana nu se odihneste suficient si nu isi reface fortele (intorcindu-se la servici inainte de vreme). Mersul pe jos mai are si alte beneficii constatate si personal – ma ajuta sa imi pun ideile in ordine, sa fac conexiuni intre ele, sa vad o problema/situatie din alta perspectiva, sa apara alte idei sau creatii cu alte cuvinte face bine la inteligenta si la creativitate. Nu intimplator marii artisti – leneveau si poate si acum lenevesc mai mult decit alte categorii sociale – aceasta lenevire ii ajuta la creatie. Si in alte profesii in care – creativitatea este implicata mai mult sau mai putin (unde oare nu e ?in definitiv? ) aceasta aparenta lene poate ajuta – asa se face ca o pauza intre rezolvarea de probleme de servici – este eficienta tocmai muncii. Cind facem pauza de fapt – “muncim “ in alt fel. Daca ne tot straduim si incercam din greu sa rezolvam ceva, dimpotriva, ne vom impotmoli mai mult. Avem nevoie de o perspectiva mai larga si aceea este data de neincrincenare, de relaxare prin diverse metode.
Din carte: „Pentru ca cei investiti cu autoritate iubesc prea mult actiunea, popoarele sint greu de guvernat” (pag 171) „ Viata e o arta, nu ceva ce incropesti in jurul slujbei”  – citeaza autorul pe Li Liwen (pag 180 ) As spune: Viata e o arta si nu se roteste in jurul slujbei.  Inactivitatea este o treaba foarte grea. Intotdeauna se gasesc multi care se straduiesc sa te puna la munca.“ Oscar Wilde „Ce bine e sa nu faci nimic, si asta foarte incet, si daca se poate si pe bani.“ Tom Hodgkinson continua ceea ce a facut mereu, adica editeaza reviste, scrie articole, da petreceri si va sugereaza sa o luati cu binisorul intr-o lume obsedata de munca:
„Am incercat sa creez un soi de canon alcatuit din pasaje cu indemn la lenevie si pentru asta am explorat filozofia, literatura, poezia si istoria ultimelor trei milenii. Dr. Johnson, Byron, Coleridge, Bertrand Russell, Oscar Wilde, Nietzsche, John Lennon, toti acesti practicanti de seama au stat la baza conceptului despre arta de a lenevi.“
Cioran are acelasi punct de vedere ca autorul cartii despre lene :
http://www.amosnews.ro/arhiva/alexandru-rusi-emil-cioran-despre-munca-07-09-2011
Emil Cioran – Pe culmile disperarii : “Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi înşişi. Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate forţele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decît la realizari irelevante, a concepe că te poţi realiza numai printr-o muncă obiectivă şi neîncetată, iată ceea ce este revoltator şi inteligibil. Munca susţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializează şi impersonalizează.
Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescente interne şi de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic că în lumea modernă, munca indică o activitate exclusiv exterioară.
De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează. Faptul ca fiecare om trebuie sa aibă o carieră, să intre într-o formă de viaţă care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendinţe de imbecilizare prin muncă. Să munceşti pentru ca să traieşti, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decît la animal. Căci la acesta activitatea este atât de organică, încât el, animalul, n-o separă de existenţa sa proprie, pe cînd omul îşi dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă fiinţei sale complexul de forme al muncii. În frenezia muncii, la om se manifestă una din tendinţele lui de a iubi răul, când acesta este fatal şi frecvent.
Şi în muncă omul a uitat de el însuşi. Dar n-a uitat ajungând la naivitatea simplă şi dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea. Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puţin sălbatic. În loc ca omul să tindă la o prezenţă strălucitoare în lume, la o existenţă solară şi sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuşi – nu în sens de egoism, ci de creştere interioară – a ajuns un rob păcătos şi impotent al realităţii din afară. Ideea din spatele citatului este că munca în exces diminuează personalitatea umană, cu cât munceşti mai mult, cu atât te transformi mai mult într-un automat, robot.
Ţi se diminuează sau chiar dispare timpul să-ţi pui întrebări, să gândeşti, timpul destinat contemplaţiei, artei, amicilor, persoanei iubite, adică exact ceea ce ne defineşte ca oameni. Viaţa ţi se petrece într-o rutină obositoare (de la a da cu sapa, până la a aduna cifrele într-un cabinet de contabil şi chiar până la a preda aceeaşi materie, ani de-a rândul, elevilor de aceeaşi vârstă), pe care când o termini, nu mai poţi face altceva decât să dormi, pentru a o putea lua de la cap a doua zi.
Munca în exces dezumanizează şi, de aceea e imperativ să vedem munca cel mult ca pe un rău necesar, ce trebuie evitat sau scurtat ori de câte ori avem ocazia, dacă vrem să ne păstrăm integritatea fizică şi sănătatea mintală. În consecinţă, repet ca cei care umblă după plăceri scumpe, chiar dacă au, uneori, un mic plus de satisfacţie dintr-o mâncare luată la un restaurant de lux, faţă de cea luată la cantină, sunt per total în pierdere, dacă au făcut nesăbuinţă să muncească pentru a avea banii pentru respectiva distracţie.”

Inchei spunind ca e nevoie de mai multa cultura slow ! Spor la lenevit !
Pentru ca lucrurile mici conteaza pe linga bani un art vechi insa din ce in ce mai actual : „Fenomenul downshifting – sau „dincolo” de top management de Aurora Liiceanu : http://www.scribd.com/doc/7678249/Fenomenul-Downshifting-Aurora-Liiceanu

si Eminescu : Fiind baiet paduri cutreieram – http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/e/mihai-eminescu-9zudtpd/fiind-baiet-paduri-cutreieram-7zudcun.html#.UapbyNjLvFo

%d blogeri au apreciat asta: