Cind credem ca scurtaturile ne duc la rezultat – Drumul spre noi insine nu are scurtaturi

Practic nu există zonă în viaţa noastră de zi cu zi în care să nu avem nevoie de psihologie, de dezvoltare personală psihologică, de a învăţa comportamentul asertiv, a ne stimula inteligenţa socială şi emoţională. Poate doar persoanele care locuiesc izolat şi nu interacţionează cu ceilalţi oameni nu au nevoie de dezvoltare personală psihologică, în rest fiecare dintre noi ar fi de dorit s-o avem în vedere pentru simplul fapt că ne scuteşte de multe probleme în prezent şi în viitor. Înainte de relaţia cu spiritualitatea, divinul, transcendenţa oricum le-am spune este necesar ca relaţia cu noi înşine şi cu ceilalţi să fie bună. Avem nevoie să creştem personal, să ne simţim mai bine interior, să fim împliniţi. Este excelent că în ultimii ani şi în România s-a dezvoltat acest domeniu. Unii însă o percep ca pe o chestiune la modă şi merg la asemenea traininguri pentru că sunt în trend, la fel ca şi cursurile de dezvoltare spirituală.

Este o modă care durează de ceva vreme “a merge la traininguri” pentru “dezvoltarea gândirii pozitive, încrederii în sine”. Toate aceste deziderate sunt excelente, însă unele dintre persoanele care merg compulsiv la astfel de cursuri, seminarii, sesiuni individuale pentru a se antrena mereu şi mereu, pentru a accede la diverse abilităţi, pentru a accede eventual la un alt post mai sus şi tot mai sus au de fapt mania Perfecţiunii. Ele au credinţa nefuncţională care spune că participând la “mai multe” seminarii, traininguri de o zi sau câteva zile le fac să gândească super pozitiv, sau să aibă o încredere în ele debordantă. Ele nu înţeleg însă că după câteva astfel de workshopuri nu devin peste noapte alte persoane cu noi abilităţi. Informaţia are nevoie să se sedimenteze, să dospească şi să fie aplicată pentru a da roade. Chiar dacă există conştientizarea (deşi nici conştientizarea nu se face de obicei doar în două zile decât dacă persoana are antrenament pentru introspecţie), punerea în practică durează luni de zile. Şi tocmai asta nu înţeleg majoritatea persoanelor care practică astfel de activităţi. La un moment dat creierul lor ia foc. Dă pe afară de atâta informaţie.

De multe ori vor răspunsuri pe tavă, fără să depună energie. Şi tocmai aceasta este realitatea, fără energie nu se realizează nimic. Practic persoana care merge compulsiv la astfel de cursuri, seminarii, sesiuni individuale pentru a se antrena mereu şi mereu, pentru a accede la diverse abilităţi, funcţii etc, are de fapt tot mania Perfecţiunii.

Bibliografia şi biblioterapia au rolul lor. Sunt persoane care desconsideră cărţile considerând că acelea nu le rezolvă problemele practice pe care le au acasă sau la servici. Ca să parafrazez o zicală “cu o carte nu se face primăvara” însă, o carte poate pune sinapsele persoanei la contribuţie, astfel încât să îşi pună întrebările potrivite pentru a ajunge la soluţiile potrivite. Teoria şi practica au nevoie să fie corelate. Pentru a corela teoria cu practica este nevoie de efort, motivaţie pentru schimbare şi de multe ori partea din noi care se teme de schimbare este împotriva cărţilor. Acea parte care se teme de schimbare are preconcepţii, gânduri disfuncţionale cu atât mai înrădăcinate dacă ele provin de la strămoşi. Nimeni nu a spus că schimbarea este uşoară. A schimba ceva înseamnă a “pierde” o bucată din părţile vechi ale personalităţii (poate neeficiente, însă foarte familiare) şi aici intervine procesul de doliu.

Dezvoltarea personală este un termen mai larg în care intră toate programele care au ca scop creşterea psihologică a unei persoane îmbunătăţirea stării psihice şi menţinerea ei (consiliere psihologică, coaching, NLP, psihoterapie). Consilierea psihologică se axează pe prezent şi viitor, la fel ca şi coaching-ul, psihoterapia se axează în primul rând pe trecut, însă având ca scop funcţionarea eficientă în prezent şi viitor. Graniţa între consiliere, psihoterapie, dezvoltare personală este laxă. De altfel în competenţele unui consilier psihologic şi ale unui psihoterapeut, intră şi dezvoltarea personală după cum urmează: “Consilierea psihologică este intervenţie psihologică în scopul optimizării, autocunoaşterii şi dezvoltării personale şi/sau în scopul promovării sănătăţii, prevenţiei şi remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de comportament ale beneficiarilor. Consilierea psihologică se deosebeşte de psihoterapie, focalizându-se pe optimizare şi dezvoltare personală, pe probleme psihologice sau de patologie somatică în care sunt implicaţi factori psihologici. Psihoterapia constă în intervenţia psihologică realizată în mod ştiinţific şi în spirit umanist, în scopul promovării sănătăţii, optimizării, autocunoaşterii şi dezvoltării personale, în scopul modificării factorilor psihologici implicaţi în tulburările psihice, psihosomatice şi în tulburările somatice, precum şi în situaţii de urgenţă şi risc.” (preluat din Norme – Competenţele profesionale ale psihologilor cu drept de liberă practică, conform colegiului Psihologilor)

Toate au ca scop suprem obţinerea unui echilibru în toate aspectele vieţii şi starea de bine a persoanei. Prin dezvoltarea personală, persoana îşi dezvăluie potenţialul, îşi cunoaşte calităţile şi punctele mai puţin bune, le foloseşte adecvat, învaţă să se cunoască pe sine, creşte personal şi profesional. Consilierea se centrează pe aici şi acum că şi dezvoltarea personală şi coaching-ul.

Coaching-ul îmbunătăţeşte performanţele, creşte eficienţa prin dezvoltarea unor abilităţi noi. Coaching-ul clasic, ca să îi spun aşa, nu este decât un fel de antrenare a unei abilităţi şi de obicei este folosit în plan profesional când o persoană doreşte să acceadă la o funcţie în firmă, de exemplu. Partea mai puţin bună este că deseori acea persoană care doreşte neapărat să acceadă la funcţie poate să aibă dependenţă de muncă, pe care să nu o conştientizeze. Această dependenţă de muncă nu este vizată în coaching, deşi este cea care la un moment dat îi va dăuna persoanei pe celelalte planuri ale vieţii. Coaching-ul aplicat reducţionist nu aduce decât dezavantaje clientului în cauză, pe termen lung, chiar dacă pe termen scurt toate obiectivele sunt îndeplinite. Chestiunile profesionale şi cele personale sunt indisolubil legate. Planul familie influenţează planul profesional. Au apărut acum forme diferite de coaching, unele dintre ele nefiind decât forme simplificate ale consilierii psihologice şi a psihoterapiei. Formatorii în coach nu ascund acest adevăr. “Coaching-ul, ca şi psihoterapia, este un mod clar un proces psihologic. Ori de câte ori un coach se ocupă de lumea psihologică interioară a clientului, acesta acţionează pe tărâmul psihoterapiei.” (pag. 15 Perry Zeus, Suzanne Skiffington, Coaching în organizaţii, Ed. Codecs, 2008) De asemenea autorii concluzionează că un coach care nu are licenţă în domeniul psihologiei are nevoie de supervizare la un specialist în psihologie pentru a lucra coaching.

NLP, de asemenea foloseşte tehnici preluate din diverse psihoterapii: gestalt terapie (F. Perls), hipnoza ericksoniană (M. Erickson) şi altele.

Coaching-ul, ca şi NLP-ul nu au ca scop găsirea cauzelor problemelor, însă asta nu înseamnă că nu se învârt în jurul unei problematici psihologice. Exerciţiile de NLP ca şi instrumente de schimbare şi optimizarea sunt excelente dacă sunt folosite responsabil, cu discernământ şi integrate într-o psihoterapie. Sunt persoane care consideră că prîntr-o şedinţă de NLP pot rezolva o fobie spre exemplu.  Chiar dacă prîntr-un anumit exerciţiu se poate diminua fobia, nu înseamnă că omul chiar scapă de tot de fobie şi nici nu înseamnă că află prin acel exerciţiu de NLP cauza fobiei (cu ce mai este ea corelată în viaţa lui). Fobia se poate estompa, însă cauza nu. Cauza rămâne şi erupe altă dată prîntr-un alt simptom. Ea are nevoie să acceadă la cauza fobiei. Până când persoana nu îşi cunoaşte trecutul şi nu îl vindecă este puţin probabil să aibă un viitor care să o împlinească, pentru simplul fapt că trecutul năvăleşte subtil ori de câte ori ne împotmolim în prezent. Trecutul influenţează prezentul şi viitorul. De cele mai multe ori, dacă nu se lucrează asupra cauzei, atunci problema va reveni mereu şi mereu sub altă formă.

În acest domeniu vast şi fără limite al dezvoltării personale (a cărţilor de self help) există astfel de tips & tricks-uri. În cazul în care o persoană vrea să se simtă bine şi să îşi crească stima de sine era la modă un exerciţiu de “gândire pozitivă” care spunea cam aşa: aşează-te în faţa oglinzii şi repetă-ţi de 10 ori pe zi “sunt cel/cea mai deştept/deşteaptă, frumos/frumoasă”. Dacă repeţi de zeci de mii de ori aceasta propoziţie poate 10 % începi să şi crezi. Repetiţia este mama învăţăturii şi exerciţiul putea da roade o vreme, la fel ca şi pudra, ascunde imperfecţiunile, însă în timp problematica inconştientă iese la suprafaţă. “Gândirea pozitivă” fără a lucra asupra părţilor vulnerabile din noi înşine e ca o spoială dată pe nişte pereţi care trebuie scorojiţi până la bază. Această frază nu îţi va rezolva traumele, crizele, problemele existenţiale şi nu te va face să te accepţi pe tine mai mult. Este nevoie de mult mai mult de atât. Dacă o persoană merge la psihoterapeut şi are ca scop să fie mereu pozitivă, asta înseamnă de fapt că psihoterapeutul să facă o vrajă şi persoana să nu simtă durere, teamă, supărare. E ca şi cum aceste sentimente sunt ilegitime. Ele nu trebuie să facă parte din noi. E ca şi cum psihoterapeutul este magician, altă iluzie.

Informaţiile au nevoie de a fi integrate. Altfel facem indigestie. Pentru orice este nevoie de timp: pentru conştientizare, pentru punerea în practică a ceea ce învăţăm, pentru o relaţie autentică. Goana compulsivă după rezultate peste noapte nu duce decât la schimbări superficiale, la entuziasme false.

O persoană nu trebuie să fie neapărat nefuncţională (să aibă simptome clinice) ca să ajungă să vorbească despre trecutul său şi să rezolve unele chestiuni de care nu a fost conştientă care o afectează în prezent. Oricine poate ajunge la psihoterapeut doar pentru a întreprinde un demers de cunoaştere personală. Astfel, persoana poate obţine o viaţă mai echilibrată pe toate planurile vieţii. Este necesar să fie demitizate aceste profesii de psihoterapeut şi psihiatru. Orice om poate ajunge la un moment dat la psihoterapeut şi/sau psihiatru fără a ieşi cu mult din “normalitatea” generală. Aceste demersuri ar trebui să devină fireşti şi în societatea noastră, la fel ca apelarea la medic când avem o problemă somatică.

În cadrul sedinţelor de psihoterapie, clienţii împreună cu psihoterapeutul sau psihologul clinician realizează fără doar şi poate dezvoltare personală după ce lucrează asupra simptomului şi a cauzelor.

Psihoterapia, înainte de „a crea” ceva nou în persoană, are ca rol conştientizarea şi scoaterea la suprafaţă a ceea ce e vechi. De fapt nu putem clădi ceva bun pe un pământ cutremurat. De cele mai multe ori înainte de a face dezvoltare personală şi coaching este nevoie de un demers mai profund. Altfel e ca şi cum am dori să ne cumpărăm mobilă nouă, foarte elegantă într-o casă dărăpănată, cu tavanul căzut. Nu putem pune acoperişul, dacă nu avem temelie sau dacă ea e şubredă. Metaforic psihoterapia înseamnă fundaţia casei, verificarea terenului, asanarea lui, consolidarea, construirea fundaţiei, a stâlpilor de susţinere, a parterului, consilierea ar fi construcţia acoperişului, etajului, coachingul, dezvoltarea personală ar corespunde amenajărilor interioare, designului (stilul de mobilă, culorile, tapetul, textura perdelelor).
Abuzul de dezvoltare personală sau de “antrenare” a diverselor abilităţi creează un blocaj. 
Cit despre dezvoltarea spirituala – inainte de a pune acoperisul este nevoie sa lucram la fundatie si la restul casei. A pretinde ca ne dezvoltam spiritual inainte de a ne vindeca interior printr-un demers psihoterapeutic este doar o iluzie. 
Daca chakra 1 este dezechilibrata, chakra 7 va fi la fel de dezechilibrata.

Priveşte-ţi copilăria în faţă, accept-o şi vindec-o!

Vindecă-ţi trecutul tău şi al strămoşilor ca să ai un prezent şi un viitor fericit!

Mai multe despre dependenta de traininguri de dezvoltare personala si spirituala in cartea de mai jos. Fragment din cartea „Acolo unde poti fugi de tine si de viata ta – O incursiune in lumea dependentelor si a comportamentelor adictive” Cristiana Alexandra Levitchi, Clara Toma, editura Ascendent http://www.sensart.ro/acolo-unde-poti-fugi.html

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: