Drumul spre noi insine nu are scurtaturi 2

Articole conexe :

http://www.sensart.ro/psihoterapie-ce-este.html
https://cristianaalexandralevitchi.wordpress.com/2010/05/14/riscurile-psihoterapiei/
https://cristianaalexandralevitchi.wordpress.com/2011/11/25/o-relatie-autentica-sigura-si-de-durata-se-construieste-in-timp/
https://cristianaalexandralevitchi.wordpress.com/2012/09/14/yalom-despre-beneficiile-psihoterapiei-de-lunga-durata/

https://cristianaalexandralevitchi.wordpress.com/2015/03/30/de-ce-nu-ne-schimbam-peste-noapte/

Filme : https://cristianaalexandralevitchi.wordpress.com/2012/08/22/filme-cu-tema-vulnerabilitate-curaj-rusine-stima-de-sine-control/

Drumul spre noi înşine nu are scurtături

Nu există scurtături în drumul spre noi înşine, ci doar întreruperi.

Când o persoană creşte personal, se dezvoltă, merge la consiliere-terapie se întâlneşte cu riscul de a nu mai fi (total) pe placul partenerului şi familiei de origine, pentru că treptat îşi descoperă nevoile personale (care poate nu sunt şi nevoile cuplului, familiei), îşi redescoperă dorinţele, aspiraţiile, valorile, poate îşi dezvoltă o altă viziune despre sine, alţii şi viaţa (de cuplu, de familie). Aceste schimbări, bulversează viaţa de cuplu-familie, creează un cutremur. Deseori este necesar ca şi ceilalţi membri ai cuplului-familiei să conştientizeze că ar fi benefic să meargă şi ei la consiliere-terapie personală. Unii ajung, alţii nu. Unii se schimbă şi ei, în momentul când partenerul lor se schimbă, alţii nu acceptă schimbarea şi atunci relaţia este în impas. Este necesar ca cei doi sau trei sau patru să înţeleagă şi să accepte că singurul lucru etern pe lume în afară de moarte este schimbarea. Schimbarea sperie şi creează angoase. Acestea sunt foarte greu de gestionat dacă nu se doreşte, dacă nu există resurse interne. De foarte multe ori când o persoană face psihoterapie, au loc schimbări inconştiente şi la membrii familiei. Familia este un sistem şi când o parte se schimbă influenţează totul.
O femeie abuzată fizic, emoţional, material vine la psihoterapie şi înţelege că pentru a fi bine este nevoie să îndepărteze persoana care o agresează. Situaţia în care şi partenerul ei este dispus să vină la psihoterapie şi să schimbe comportamentul este ideală, însă în practică nu se întâmplă mereu să vină şi partenerul. Atunci, clienta va trebui să aleagă o altă cale decât să rămână cu persoana care o abuzează. Schimbările persoanei care vine la psihoterapie nu sunt pe placul aparţinătorilor, scopul lor ascuns fiind acela că psihoterapeutul “să dreseze” mai bine persoana pentru a le face lor pe plac. El se va strădui să o menţină în aceeaşi mentalitate şi o va descuraja evident să mai vină la terapie.
Acesta este “un risc” mare al psihoterapiei (consilierii, dezvoltării personale). În risc se află şi curajul, puterea, forţa. Puterea deseori înspăimântă şi terifiază, de aceea deseori persoanele rămân cu lucrurile “negative” doar pentru că sunt cunoscute, confortabile şi previzibile.
Îmi vine în minte replica unei cercetătoare sociolog, Brené Brown care într-un discurs al său despre vulnerabilitate (pe care vi-l recomand să îl vizionaţi) a concluzionat că are nevoie să meargă la psihoterapie personală să îşi rezolve “vulnerabilitatea”. Ea descrie cu mult umor cum i-a spus psihoterapeutei că vrea să rezolve repede treaba cu vulnerabilitatea, dar fără prostii de genul să vorbească despre părinţi şi altele de acest fel… Psihoterapeuta a zâmbit şi ea a înţeles atunci că o să fie “greu”… În discurs supune că a urmat un an de psihoterapie (care nu e neapărat mult) şi că la sfârşitul psihoterapiei a înţeles că de fapt oamenii puternici sunt oamenii care îşi acceptă vulnerabilitatea şi o lasă să iasă la iveală. E nevoie de mult curaj a vorbi despre noi cu greşelile noastre, cu temerile noastre, cu neîmplinirile noastre. Pot spune că un om puternic ajunge la psihoterapie tocmai pentru că îşi dă voie să simtă vulnerabilitatea, îşi dă seama că are nevoie să ceară ajutor specializat.
Nu trebuie totuşi să fii total nefuncţional sau să ai simptome somatice, emoţionale ca să începi un demers de cunoaştere la psihoterapeut. De ce? Pentru că psihoterapia este despre viaţa de zi cu zi trăită de client care poate nu e întocmai cum şi-ar dori-o. Pentru că fiecare dintre noi avem pete oarbe pe care nu le putem accesa decât ghidaţi. Oricâtă literatură de self help am citi, avem nevoie de o integrare şi cel mai bine o facem împreună cu un specialist în domeniu. Multă lume dă argumente de genul: de ce să ajung la psihoterapeut pentru că mă poate asculta şi un prieten. Da, fireşte multe persoane au capacităţi psihologice, au un mic psiholog interior, au şi intuiţie. Diferenţa între un specialist psihoterapeut şi un prieten, coleg, rudă e că primul are autoritate (se ştie că nimeni nu este profet în satul lui), are expertiză, are formare specifică şi cel mai important: a fost el însuşi client în propria psihoterapie. O persoană trecută prîntr-o psihoterapie de durată medie, nu numai că este funcţională, este împăcată cu trecutul, este autentică, onestă, capabilă de a îşi recunoaşte vulnerabilităţile, limitele, părţile mai puţin “plăcute” ale personalităţii ei, are curajul de a nu fi perfectă şi puternică şi mereu pe placul altora, mereu “în formă”, are maturitate emoţională, ştie să se valorizeze, se iubeşte pe ea însăşi, ştie să îşi verbalizeze emoţiile, le poate analiza, are o stimă de sine echilibrată, este capabilă de a avea relaţii stabile şi cel mai important lucru după mine: este atât de puternică şi curajoasă astfel încât se autodezvăluie fără a epata, fără a se simţi vizată, fără a fi suspicioasă. A ajunge să nu mai râzi de tine (autoironia) când vorbeşti despre o întâmplare nefericită, iată suprema autenticitate. A îţi arăta vulnerabilitatea, a recunoaşte că suferi, a trăi suferinţa şi a merge mai departe onest, real şi autentic iată scopul nedeclarat al oricărei psihoterapii şi dezvoltări personale. O persoană trecută prin psihoterapie personală recunoaşte cu uşurinţă o alta care a trecut şi ea prin psihoterapie personală.
Există psihoterapii scurte centrate mai ales pe simptom şi psihoterapii medii şi lungi centrate şi pe cauza. Psihoterapiile umaniste (de durata medie şi lungă: adleriană, analiza tranzacţională, experienţială, gestaltterapie, psihodramă, rogersiană, psihanaliza, psihoterapia psihanalitică, etc) urmăresc de obicei mai multe scopuri: de scurtă durată, centrată pe remisia simptomului iniţial şi cele mai de lungă durată în care se lucrează pe cauză, pe trecutul personal, clientul învăţând să “răspundă” în prezent şi viitor, adecvat la evenimentele de viaţă. Personal cred că o psihoterapie eficientă nu este aceea care are pe moment rezultate „spectaculoase”, ci în timp, rezultate durabile. Cele două puncte principale ale psihoterapiei (dezvoltării personale în genere) sunt următoarele: conştientizarea şi schimbarea. În primul pas, al conştientizării sunt importante funcţiile gândirii şi simţirii pe când în cel de-al doilea pas funcţiile acţiunii (punerea în practică) a ceea ce persoană a descoperit în prima parte. Pentru că demersul să aibă succes clientul este nevoie să posede nişte calităţi personale (unele dintre ele regăsindu-se şi mai jos): să fie răbdător, determinat, analitic, perseverent.
Psihoterapia nu este uneori comodă şi nici „nedureroasă”, însă la sfârşitul procesului de cunoaştere, persoana este mai integrată cu sine şi cu alţii, mai autentică. Asemui psihoterapia cu munca unui chirurg. Dacă ne rănim şi punem leucoplast direct pe rană, fără a o dezinfecta, ea va coace şi la un moment dat se va sparge. Psihoterapia seamănă cu procesul de dezvelire a rănii, de curăţare, de dezinfectare, de cicatrizare într-un sfârşit. Uneori pe parcursul terapiei sentimentele şi stările vor fi bulversante, înainte de a se reaşeza şi restructura.
În toate psihoterapiile soluţiile la problemă se găsesc împreună cu persoana. De fapt clientul este expert în viaţa lui, psihoterapeutul nu îl ajută decât să îşi găsească resursele şi răspunsurile. Clientul devine co-parte din psihoterapie, co-terapeut. Unii psihoterapeuţi folosesc sugestii şi biblioterapie în cadrul şedinţelor. Psihoterapia întotdeauna se continuă şi în afara şedinţei propriu zise.
În unele psihoterapii mai directive cei doi protagonişti discuta despre scopul pentru care vine persoana în terapie, foarte clar, concret, practic din primele şedinţe. În alte psihoterapii mai nondirective nu se discută neapărat despre scopuri şi obiective (uneori nici clientul nu şi le defineşte clar decât după câteva şedinţe). Pe de altă parte, scopurile se pot schimba pe parcursul psihoterapiei. Dacă în prima instanţă o persoană vine să “rezolve” atacul de panică, după rezolvare, posibil va avea un alt scop “să se înţeleagă mai bine şi să se simtă mai bine cu ea însăşi” şi psihoterapia se mută în alt registru mai adânc, şedinţele fiind axate pe trecutul personal sau transgeneraţional al persoanei. Dacă primul scop este bazat pe eliminarea simptomelor vizibile, al doilea conţine în el aspecte mult mai profunde, chiar filosofice, ce ţin de existenţa însăşi. Psihoterapeutul poate vedea un alt scop pentru investigare şi rezolvare şi îi poate semnala clientului. Contează fireşte şi personalitatea psihoterapeutului, indiferent din ce formare face el parte. Primele şedinţe oricum sunt de intercunoaştere şi de adaptare reciprocă a stilurilor. Psihoterapeutul poate avea un stil mai logic, mai analitic sau mai artistic, poate fi mai directiv sau mai puţin directiv. Importanţa relaţiei terapeutice este definitorie pentru ca o psihoterapie să meargă bine. Cred că pentru fiecare persoană există un psihoterapeut bun, în sensul că relaţia dintre cei doi face ca acel psihoterapeut să fie bun pentru acel client şi acea psihoterapie să meargă bine. Un psihoterapeut poate să aibă multă expertiză în anumite tipuri de cazuri, poate să lucreze bine cu anumiţi clienţi, însă nu poate să lucreze cu toate problematicile şi nici nu toată lumea, aşa cum un client poate să meargă la un psihoterapeut recomandat, însă să nu fie pe stilul lui şi atunci are dreptul de a merge la un altul compatibil. Pe de altă parte, ar fi mult mai eficient pentru client dacă psihoterapeutul este format în două psihoterapii (sau chiar mai multe) pentru a fi mai flexibil în abordarea clientului.
În unele psihoterapii (în funcţie de şcolile respective) se discută despre obiective clare de la prima şedinţă. Nu toate şcolile merg pe obiective, scopuri bine definite, psihoterapia desfăşurându-se în funcţie de materialul psihologic prezentat de client. Uneori nici clientului nu îi sunt lămurite scopurile de aceea ele se pot defini în mai multe şedinţe şi redefini. Oricum în orice serviciu de acest gen (dezvoltare personală, consiliere, psihoterapie, coaching, constelaţii familiale – individuale) există un cadru de lucru şi anumite reguli, principii.
Psihoterapeutul se angajează să fie prezent fizic şi psihologic la şedinţe, să ofere cadrul de lucru, să întreprindă acţiuni bazate pe tehnici şi metode care să îndeplinească scopul pe care îl are clientul, să lucreze şi să exploreze împreună cu clientul problematica acestuia. Este necesar ca persoana să nu aibă expectaţii irealiste cu privire la ce se întâmplă. Multe persoane care nu cunosc ce înseamnă psihoterapia (consilierea, consultanţa) cred că specialistul trebuie să facă totul pentru ele. Adevărul este că psihoterapia este o repetiţie pentru viaţă. Clientul în viaţa de zi cu zi nu o să meargă de mână cu specialistul pe stradă, ci clientul va învăţa în şedinţe cum să meargă singur pe stradă.
Consultanţa, consilierea, psihoterapia, dezvoltarea personală psihologică nu constituie panacee universale. Aceste terapii prin cuvânt nu rezolvă totul, însă rezolvă îndeajuns de multe (dacă clientul e şi deschis şi dispus să persevereze) în aşa fel încât percepţia asupra lucrurilor din viaţă va fi mai echilibrată, mai profundă, mai autentică.
O regulă de contractare eficientă (conform analizei tranzacţionale) este aceea că persoana care vine la psihoterapie să îşi promită sieşi să nu îşi facă rău ei şi altora. (vezi pag. 38 – 44 Goulding Mary şi Robert, Ed. Mirton, 2011). Astfel, în cazul în care un client vine la o şedinţă sub influenţa băuturii sau drogului, atunci acea şedinţă nu se ţine şi este nevoie să fie rediscutat angajamentul.
De asemenea, se discută importanţa prezenţei la şedinţe din partea clientului. Este semnificativ pentru mersul psihoterapiei faptul că un client întârzie mereu sau simte nevoia să stea mereu peste programul alocat, sau contramandează mereu şedinţele. Aceste aspecte sunt foarte importante şi este necesar a fi discutate. De asemenea, s-a constatat că o persoană trebuie să îndeplinească anumite criterii pentru a fi apta pentru un asemenea demers. O persoană motivată, care perseverează, este o persoană care va depune efort în demersul de cunoaştere. Fără efort personal nu există schimbare în bine. Starea de rău se menţine mai uşor decât starea de bine, de aceea pentru starea de bine este nevoie de efort susţinut. Schimbarea în prima fază trezeşte teama, pentru că noul trezeşte teama şi nesiguranţa. Persoana are nevoie să facă faţă nesiguranţei şi procesului trecerii de la o fază la alta. Acestă trecere nu este uşoară şi nici lină de cele mai multe ori. Pe parcursul psihoterapiei, persoana se va obişnui cu un alt mod de a fi. Iată adevărata provocare. În cazul adicţiilor pe lângă terapia medicamentoasă şi celelalte terapii, terapia de scurtă durată pentru stabilizarea clientului este de dorit. Psihoterapiile care merg mai în profunzime sunt excelente după stabilizarea clientului.
Principiile legate de obiective şi scopuri în analiza tranzacţională (vezi pagina 184-188 Stewart, Ian; Joines, Vann, Ed. Mirton, Timişoara, 2004) se aseamănă foarte mult cu principiile din NLP.
Obiectivele şi scopurile pe care le are clientul trebuiesc formulate în termeni concreţi, observabili, ecologici pentru sine şi persoanele implicate (de exemplu familie), specifici, clari, pozitivi, realişti, realizabili (fără utopii). Dacă o persoană îşi doreşte să plece în altă ţară şi familia nu doreşte acest lucru, scopul ei nu e ecologic.
Întotdeauna există un risc în psihoterapie, riscul este schimbarea. Clientul trebuie să aibă în vedere că schimbarea implică şi alte schimbări. Pentru toate acestea se plăteşte preţul obişnuinţei. O vorbă din bătrâni spune “Rău cu rău, dar mai rău fără de rău”. Cu alte cuvinte, răul este cunoscut şi clientul îl poate controla, binele este necunoscut şi nu ştie cum va fi şi cum se va simţi. Uneori ce îşi doreşte clientul în psihoterapie e iluzoriu şi atunci este nevoie să se clarifice scopurile. Obiectivele şi scopurile irealiste nu au ce căuta în psihoterapie. De aceea psihoterapia sparge iluziile. Nu pe toate, pe majoritatea, cele care cu adevărat contează pentru ca persoana să se simtă mai bine cu viaţa ei. Clientul trebuie să pună în balanţă raportul beneficii – costuri. De asemenea schimbarea are nevoie de susţinere. Uneori membrii familiei nu văd cu ochi buni schimbarea tocmai pentru că şi ei sunt nevoiţi să se schimbe. Când un membru al familiei se schimbă, multe lucruri se schimbă.
Psihoterapia individuală va începe cu scopuri foarte clare şi ferme, de scurtă durată, însă, uneori se va continua mai analitic, dinamic, fără scopuri aparente, declarate, obiectivate.
O psihoterapie eficientă se centrează pe problematica prezentă de „aici şi acum” (pentru că persoana are nevoie să fie ancorată în realitatea prezentă) însă şi pe analizarea trecutului.
Orice fel de relaţie (de cuplu, de prietenie, de terapie) se construieşte în timp, nu peste noapte, cu multă răbdare, constanţă, securitate. Facilitatea oricărei psihoterapii se realizează prin relaţia psihoterapeutică, care este necesar să fie constantă, prezentă în aşa fel încât adultul să capete încredere în sine şi alţii şi să schimbe ceva în comportamentul lui. A avea încredere în celălalt, cere timp. Cum se ajunge să avem o relaţie de durată? Teoria ataşamentului explică foarte bine acest aspect. Ataşamentul sigur sau nu este construit în primele momente de viaţă şi/sau pe parcursul copilăriei/adolescenţei. După cum ştiţi, un punct de fragilizare psihologică a viitorului adult este acela când persoana de ataşament primar (de obicei mama) se reîntoarce la servici în primele luni după naştere. Ruperea contactului înseamnă o rupere de relaţie. Dacă adultul nu dezvoltă mai apoi o relaţie sigură cu cineva (relaţie sigură însemnând constanţă şi prezenţă) atunci încrederea lui în sine şi alţii vă fi mică. Uneori este nevoie de şase luni sau mai bine, pentru ca o persoană să se dezvăluie cu adevărat, autentic (mai ales o persoană cu ataşament evitant). Pentru că o persoană cu stil de ataşament nesigur (oricare ar fi el) să ajungă la un stil de ataşament sigur, este nevoie de ani… uneori (persoana cu ataşament nesigur nu va avea încredere şi mereu va testa, va fugi). Aşa cum stilul de ataşament nesigur s-a clădit în timp, are nevoie de timp pentru a pieri pentru a fi înlocuit cu ataşament sigur. Aveţi răbdare cu voi înşivă!
Irvin D. Yalom şi M. Leszcz (vezi pag. 239 – 243, Ed. Trei, 2008) au descris criteriile de excludere şi de includere a unei persoane pentru psihoterapia de grup ambulatorie. Consider că aceste criterii se pot aplica la fel de bine şi pentru consilierea/psihoterapia individuală ambulatorie cât şi pentru dezvoltarea personală (când persoana nu este spitalizată, este funcţională, nu are deteriorări semnificative din punct de vedere somatic, psihologic). Ele corespund destul de bine cu factorii protectori descrişi de Eagle : inteligenţa generală, sistemul social fiind doi dintre factorii importanţi ca şi protecţie împotriva traumei. Pentru a începe un demers de cunoaştere de sine (prin psihoterapie, consiliere, dezvoltare personală) pe lângă inteligenţă, este nevoie de creativitate. Creativitatea nu este decât sora mai mare a inteligenţei (care este capacitatea de a rezolva probleme, situaţii în “aici şi acum”) şi deci o persoană creativă îşi găseşte şi regăseşte resursele mai uşor decât una care nu este antrenată în acest sens.
Persoana aspirantă la psihoterapie (consiliere, dezvoltare personală şi alte demersuri din zona psihologiei) posedă următoarele caracteristici (adaptare după criteriile lui Irvin D. Yalom şi M. Leszcz vezi pag. 239 – 243):
– Are motivaţie intrinsecă (nu a intervenit nimeni altcineva pentru ca ea să vină la psihoterapie, consiliere, nu este somată de soţ, soţie, părinţi, colegi, şefi să înceapă un asemenea demers)
– Este îndeajuns de inteligentă (are o inteligenţă generală peste 80)
– Are o inteligenţă emoţională bună sau are capacitatea de a o creşte (este capabilă să înţeleagă ceea ce se întâmplă cu ea, are capacitate de a gândi despre gândurile şi emoţiile sale, a le analiza. – Are deschidere psihologică, sensibilitate psihologică, are capacitate de a îşi analiza comportamentele, emoţiile, are capacitate de introspecţie, are deschidere pentru autodezvăluire, are capacitate de a gândi despre emoţiile proprii)
– Poate să sintetizeze informaţia, să poată lua decizii conştiente
– Are toleranţă la frustrare
– Are perseverenţă şi răbdare pentru a lucra
Persoana care se încadrează mai jos nu este o bună aspirantă pentru psihoterapie individuală şi grup (consiliere, dezvoltare personală ambulatorie):
– Nu are inteligenţă generală peste 80
– Nu este într-un moment/situaţie de criză (sevraj, tentativă de suicid)
– Nu are sensibilitate psihologică
– Toleranţa la frustrare este scăzută
– Perseverenţă şi răbdare pentru proces foarte joase
– Refuză sau este incapabilă de a se autoanaliza (chiar datorită limitării intelective)
– Nu are simţul introspecţiei
– Nu are suficientă putere de a îşi stăpâni propriile emoţii şi sentimente (are o inteligenţă emoţională/socială foarte scăzută)
– Doreşte să i se dea răspunsuri pe tavă, fără a lucra deloc la conştientizarea problemelor
– Refuză luarea în considerare a unor perspective de vedere noi
– Refuză disconfortul şedinţelor (a lucra asupra psihicului este de multe ori inconfortabil şi este nevoie de un anumit grad de toleranţă a durerii şi suferinţei emoţionale)
– Are un grad mare de negare a problemelor
– Suferă de tulburări cerebrale (neurologice), demenţe
Tot după Irvin D. Yalom şi M. Leszcz, un grup de psihoterapie nespecific nu poate satisface şi susţine nevoile specifice ale unor problematici psihologice şi psihiatrice.
Persoanele cu următoarele tulburări de mai jos au nevoie mai întâi de tratament psihiatric sau în paralel tratament medicamentos psihiatric, psihoterapie individuală/grup specializat:
– Persoanele care suferă de diagnostice de boli psihotice şi în episod acut psihotic (schizofrenie, cu deliruri cronice sistematizate – paranoia şi parafrenii, psihoză maniaco-depresivă numită mai nou tulburare afectivă bipolară, depresie psihotică)
– Persoanele diagnosticate cu anorexie care necesită tratament psihiatric medicamentos
– Persoanele diagnosticate cu episod acut depresiv profund cu tendinţe suicidare
– Persoanele diagnosticate cu tulburări de personalitate (sociopatii, psihopatii): de tip paranoid, de tip schizoid, de tip antisocial, de tip histrionic, de tip obsesiv-compulsiv, de tip evitant, de tip emoţional instabil (borderline)
– Persoanele diagnosticate cu adicţii
– Persoanele diagnosticate cu boli degenerative, grave care le afectează fizic au nevoie înainte de psihoterapie de a urma tratament medical
Persoane care trec prin episoade psihotice acute, care sunt diagnosticate cu o psihoză şi tulburare de personalitate , anorexie, dependenţă de drog, alcool au nevoie mai întâi de consult psihiatric şi/sau tratament medicamentos psihiatric şi apoi deseori de psihoterapie într-un grup de suport cu persoane cu aceeaşi problematică şi/sau psihoterapie individuală/de familie în cadrul spitalicesc.
După stabilizarea lor pot adera la psihoterapie în cadru ambulatoriu. De altfel persoanele care au o tulburare de personalitate ajung la psihoterapie doar când anumite simptome (anxioase, fobice, depresive) transpar şi le invalidează viaţa, nu pentru că sunt conştiente de bizareria comportamentelor şi gândurilor lor.
De aceea, candidatele cele mai bune pentru psihoterapie (ambulatorie) sunt persoanele cu tulburări nevrotice, care sunt conştiente de problematica lor.
Nu în ultimul rând un criteriu greu de eludat, este cel al finanţelor. Costul formării specialistului este mare şi atunci preţul şedinţelor nu şi-l poate permite oricine. De multe ori, persoanele care au cea mai mare nevoie de psihoterapie nu ajung să beneficieze din primul moment de psihoterapie, pentru că înainte de a ajunge la “terapia prin vorbe” au nevoie de ceva vital: de siguranţa fizică şi materială, chestiune îndeplinită de obicei de o echipă interdisciplinară formată din avocat, asistent social, asistent medical, jurist. Nu o să ajungă niciodată o persoană abuzată în familie, anesteziată psihic să între într-un cabinet de psihoterapie înainte de a îşi rezolva celelalte problematici stringente din viaţa ei. Ea va avea nevoie mai întâi de îngrijiri de altă natură decât de cele psihologice (locuinţă, servici, protecţie fizică).
Formarea în majoritatea psihoterapiilor durează peste patru ani în care obligatoriu cel care doreşte să devină psihoterapeut îşi face propria psihoterapie şi/sau dezvoltare personală. Sunt doar câteva tipuri de psihoterapii de scurtă durată la care cursanţii nu sunt obligaţi în cadrul formării lor să fie ei înşişi clienţi. Totuşi, cum să avem pretenţia că tratăm alte persoane dacă noi înşine avem probleme nerezolvate din trecut şi nu ne-am aflat niciodată de partea cealaltă pe scaunul clientului ? De altfel, cea mai bună garanţie că un psihoterapeut face bine ceea ce face este să îşi fi făcut psihoterapie personală şi mai ales pe tot parcursul vieţii să fie conştient că uneori este nevoie să se reîntoarcă în terapie. Tocmai pentru că oamenii nu sunt roboţi şi rezonează unii cu alţii, psihoterapeuţii (consilierii) au nevoie de lucru cu sine pe tot parcursul vieţii. De aceea au loc întruniri între psihoterapeuţi (intervizări şi supervizări).
Consider necesară psihoterapia personală a fiecărei persoane care lucrează cu omul (sociolog, psiholog, psihiatru, medic, asistent medical, coach, trainer, asistent social, profesor, educator, învăţător, preot, terapeut complementar, manager, facilitator constelaţii, avocat, judecător, mediator, om politic etc). Persoanelor care nu au formare de psihoterapie sau nu profesează în psihiatrie şi psihologie clinică şi totuşi se ocupă de dezvoltare personală nu le-ar strica o formare teoretică, anumite cursuri de specialitate (cunoştinţe de bază în psihologie, psihiatrie). Altfel este dificil să spunem că ne facem treaba bine dacă noi înşine avem nerezolvate unele aspecte din trecut.
Un demers psihologic de durată medie şi lungă asigură bazele unei schimbări profunde a clientului. Folosirea unor metode disparate fie ele şi preluate din unele şcoli de psihoterapie nu conduc la esenţă. Doar o relaţie sigură şi constantă cu specialistul poate asigura creşterea şi dezvoltarea, aşa cum relaţia cu prima persoană de ataşament asigură supravieţuirea fizică şi psihologică.
Psihoterapia se poate combina cu următoarele metode conexe: constelaţiile sistemice/familiale, brainspotting, NLP, EMDR, ESPERE şi altele.
Brainspotting-ul este un instrument terapeutic care restructurează nivelul neurologic operând asupra simptomelor emoţionale, fizice şi traumelor neconştientizate, astfel încât persoana se simte după procesare, mai bine cu ea însăşi şi la nivel somatic, emoţional, mental. Este folosit în lucrul cu traumele, cu problemele emoţionale, cu somatizările însă şi pentru deblocarea creativităţii. Amintirile traumatice se observă puternic şi în planul somatic. Ca şi EMDR-ul (Eye Movement Desensitization and Reprocessing) acţionează asupra amintirilor corporale, lucrează pe ambele emisfere cerebrale, asupra creierului limbic (mai ales asupra amigdalei). Memoria afectivă este readusă în câmpul conştient şi procesată. Aceste metode sunt folosite cu succes în tratarea sindromului de stres posttraumatic, însă şi în alte traume. Brainspotting-ul şi EMDR-ul sunt utilizate numai de specialişti psihoterapeuţi, psihiatri, psihologi clinicieni.
Aceste tipuri de instrumente de terapie sunt indicate a fi lucrate împreună cu şedinţe de psihoterapie. NLP-ul de exemplu este un instrument excelent de dezvoltare personală însă nu se poate avea pretenţia că într-o şedinţă se pot rezolva probleme pe care le ducem în spate de o viaţă. Am auzit la câteva persoane spunându-mi că unii au mers la terapie o şedinţă şi şi-au rezolvat problema. Depinde de “problemă”, depinde de aşteptările persoanei şi mai ales depinde de “coacerea” soluţiei. Da, miraculos, o persoană poate să îşi “rezolve” o problemă într-o şedinţă pentru că răspunsul la problema ei era copt poate de doi ani şi nu i-a trebuit poate decât un cuvânt sau un feedback dat de specialist. Miracolul, de fapt, nu există, există doar inconştientul persoanei care a copt soluţia atâta vreme şi a scos-o la iveală în acea şedinţă. Altfel, fără efort nu există succes.
Nu recomand nimănui să meargă la un specialist care facilitează constelaţii şi NLP dacă acela nu are o formare serioasă, deoarece metodele cu pricina sunt foarte profunde şi trebuiesc manevrate după anamneză şi câteva şedinţe de cunoaştere a problematicii persoanei. Mai mult, persoana care merge la o sesiune de NLP şi constelaţii fără acele şedinţe preliminare (pe care psihoterapeutul le face prin protocol) poate să îşi deschidă “cutia Pandorei” pe care nu o va mai putea închide şi atunci are nevoie de asistenţă psihoterapeutică pentru a continua investigaţia.
De asemenea metoda hipnozei se poate folosi corelat cu psihoterapia, însă numai corelat, înainte de a face hipnoză, psihoterapeutul trebuie să ştie să facă psihoterapie.
O altă metodă de dezvoltare personală pe care eu o consider eficientă, tocmai pentru că durata formării specialiştilor este la fel de mare ca la psihoterapie (şi cursanţii au parte de psihoterapie personală în timpul formării), este metoda ESPERE a lui J. Salome, care a integrat concepte din psihanaliză într-un mod original. Metoda se poate corela de asemenea cu orice tip de psihoterapie.
Şi ajungem iar la ideea că fără a ne conştientiza trecutul, nu putem schimba prezentul şi viitorul.
Aveţi răbdare cu voi înşivă şi alegeţi-vă cu atenţie specialistul care să vă însoţească în această călătorie importantă. Relaţia cu el este importantă tocmai pentru că o să învăţaţi alături de el să renaşteţi din punct de vedere psihologic.

Biblioterapia si bibliografia o gasiti in carte.
Fragment din cartea „Acolo unde poti fugi de tine si de viata ta – O incursiune in lumea dependentelor si a comportamentelor adictive” Cristiana Alexandra Levitchi, Clara Toma, editura Ascendent http://www.sensart.ro/acolo-unde-poti-fugi.html

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: